la-mă de aici, ia-mă de aici, te rog, pentru prima dată de când sosise orbirea, el îşi călăuzea soţia, o călăuzea fără să ştie încotro, oriunde departe de aceste uşi, de flăcările pe care nu putea să le vadă. Când au ieşit din coridor, o lăsară brusc nervii, plânsul deveni convulsiv, nu se pot şterge în nici un fel lacrimi ca acestea, numai timpul şi oboseala le vor putea reduce, de aceea câinele nu s-a apropiat, îi căuta doar mâna s-o lingă. Ce s-a întâmplat, întrebă din nou medicul, ce-ai văzut, Sunt morţi, reuşi ea să spună printre sughiţuri, Cine e mort, Ei, dar nu putea continua, Calmează-te, o să vorbeşti când poţi. După câteva minute, ea spuse, Sunt morţi, Ai văzut ceva, ai deschis uşa, întrebă bărbatul, Nu, n-am văzut decât flăcări de putregai printre crăpături, s-au prins acolo şi dansează, nu se desprind, Hidrogen fosforat rezultând din descompunere, îmi imaginez că da, Ce s-o fi întâmplat, Trebuie să fi descoperit pivniţa, s-au repezit pe scară în căutarea mâncării, îmi amintesc ce uşor era să aluneci şi să cazi pe treptele acelea, şi, dacă a căzut unul, au căzut toţi, probabil nici n-au reuşit să ajungă unde voiau, ori au reuşit, dar din cauza scării blocate nu s-au putut întoarce, Dar tu ai spus că uşa e închisă, Au închis-o cu siguranţă ceilalţi orbi, au transformat pivniţa într-un uriaş mormânt, eu sunt vinovată de ce s-a întâmplat, când am ieşit de aici, alergând cu pungile, au bănuit că e vorba de mâncare şi s-au dus s-o caute, într-un anumit fel, tot ce mâncăm este furat de la gura altora, şi, dacă le furăm prea mult, ajungem să le provocăm moartea, în fond suntem cu toţii mai mult sau mai puţin asasini, Slabă consolare, Nu vreau să începi să te împovărezi cu vinovăţii imaginare, când de-abia reuşeşti să suporţi responsabilitatea de a hrăni şase guri concrete şi inutile, Fără gura ta inutilă, cum aş putea trăi, Ai trăi în continuare ca să le hrăneşti pe celelalte cinci care te aşteaptă, întrebarea e pentru câtă vreme, Nu va mai fi mult, când se va termina totul, va trebui să ieşim pe câmpuri după mâncare, vom smulge toate fructele din arbori, vom omorî toate animalele pe care o să putem pune mâna, dacă până atunci nu vor începe să ne sfâşie câinii şi pisicile. Câinele lacrimilor nu se manifestă, nu era vorba despre el, fireşte, nu degeaba s-a preschimbat în ultima vreme în câine al lacrimilor.

  Soţia medicului de-abia mai reuşea să-şi târască picioarele. Lovitura o lăsase fără puteri. Când au ieşit din supermarket, ea, slăbită, el, orb, nimeni n-ar fi putut spune care îl sprijinea pe celălalt. Poate din pricina intensităţii luminii o cuprinse ameţeala, crezu că-şi va pierde vederea, dar nu se sperie, era doar un leşin. Nu ajunse să cadă, nici să-şi piardă complet cunoştinţa. Avea nevoie să se culce, să închidă ochii, să respire rar, dacă ar putea sta liniştită câteva minute, în tăcere, era sigură că-i vor reveni puterile, şi era necesar să-i revină, pungile de plastic erau tot goale. Nu voia să se întindă peste mizeria de pe trotuar, să se întoarcă în supermarket nici moartă. Privi în jur. Pe cealaltă parte a străzii, puţin mai în faţă, se vedea o biserică. Trebuie să fie oameni înăuntru, ca peste tot, dar putea fi un loc bun pentru odihnă, cel puţin aşa era odinioară, îi spuse soţului, Am nevoie să-mi recapăt forţele, du-mă acolo, Acolo, unde, Scuză-mă, sprijină-mă, îţi spun, Ce este, O biserică, dacă m-aş putea întinde puţin, aş fi ca nouă, Să mergem, în templu se intra urcând şase trepte, şase trepte, atenţie, pe care soţia medicului le sui cu mare greutate, mai ales că trebuia să-şi conducă şi soţul. Uşile erau larg deschise, o draperie, chiar din cele mai subţiri, ar fi fost, în acest moment, un obstacol greu de trecut. Câinele lacrimilor părea nehotărât pe prag. In ciuda libertăţii de mişcare de care se bucuraseră câinii în ultimele luni, se menţinea totuşi, genetic încorporată în creierul lor, interdicţia care, într-o zi, în vremuri străvechi, a căzut asupra speciei, interdicţia de a intra în biserici, de vină era probabil celălalt cod genetic care le ordonă să-şi marcheze teritoriul oriunde ajung. N-au servit la nimic bunele şi credincioasele servicii prestate de strămoşii acestui câine al lacrimilor, când lingeau respingătoare plăgi de sfinţi înainte să fi fost aprobaţi şi declaraţi ca atare, mizericordie, aşadar, din cele mai dezinteresate, căci ştim că nu oricare cerşetor dobândeşte sfinţenia, oricâte plăgi ar avea pe trup, ca şi în suflet, unde limba câinilor n-ajunge. îndrăzni acum acesta să pătrundă în incinta sacră, uşa era deschisă, nu avea portar, şi, motivul cel mai important, femeia lacrimilor a şi intrat, nu ştiu cum se poate târî, îi murmură bărbatului un singur cuvânt, Ţine-mă, biserica e plină, nu e aproape nici o palmă de podea liberă, pe drept cuvânt s-ar putea spune că nu e aici nici o piatră pe care să-ţi odihneşti capul, din nou a fost de ajutor câinele lacrimilor, cu două mârâituri şi două împunsături, totul fără răutate, deschise un spaţiu unde soţia medicului îşi dădu drumul pe jos, lăsându-şi trupul pradă leşinului, în sfârşit, cu ochii complet închişi. Bărbatul îi luă pulsul, e ferm şi regulat, doar puţin estompat, apoi făcu un efort s-o ridice, nu e bună această poziţie, trebuie împins repede sângele spre creier, accelerată irigarea cerebrală, cel mai bine ar fi s-o aşeze în capul oaselor, să-i pună capul între genunchi, şi să aibă încredere în natură şi în forţa de gravitaţie, în cele din urmă, după câteva eforturi ratate, reuşi s-o ridice. După câteva minute, soţia medicului suspină adânc, se mişcă puţin, începuse să-şi revină. Nu te ridica deocamdată, îi spuse bărbatul, mai stai puţin cu capul în jos, dar ea se simţea bine, nici urmă de ameţeală, ochii începeau să vadă lespezile de pe jos, pe care câinele lacrimilor, după trei tăvăleli energice făcute ca să se culce el însuşi, le lăsase acceptabil