BALANȚA descarcă gratis PDf 📖

Faceți cinste cu-o cafea?

PayPal

VĂ MULȚUMESC!!!

ALTE CĂRȚI GRATUITE GĂSIȚI AICI Contact:

blu.duaine@gmail.com

Ion Băieșu

BALANȚA 1980 Format electronic și copertă: ANTON BUDILEANU UUID: 2ee505ec-5ecb-4427-8a09-b6082147abea Data versiunii curente: 10-03-2021 © BLU DUAINE PRESS, 2020

CUPRINS DESPRE AUTOR Capitolul I Capitolul II Capitolul III Capitolul IV Capitolul V Capitolul VI Capitolul VII Capitolul VIII Capitolul IX Capitolul X DESPRE AUTOR

Ion Băieșu (pe numele său real Ion Mihalache) a fost un scriitor român, dramaturg și autor de scenarii pentru televiziune și film.

Fiul unui păstor sărac dintr-un sat de lîngă Buzău, tînărul Ion a absolvit Liceul Comercial din Buzău în 1951. După absolvire, a lucrat la țară, pentru o întreprindere comercială de stat. În 1957 a plecat la București pentru a urma cursurile Școlii Literare „Mihai Eminescu” și, ulterior, a lucrat pentru mai multe ziare din București și Petroșani.

Debutul său literar a avut loc în 1956 cu o serie de nuvele sub titlul „Necazuri și bucurii”. A adoptat pseudonimul literar Ion Băieșu deoarece numele său real coincidea cu acela al lui Ion Mihalache, important politician conservator român, indezirabil regimului comunist.

Lucrările sale includ numeroase povestiri satirice și umoristice, inclusiv piesele sale cele mai de succes Tanța și Costel și Preșul. A lansat de asemenea și celebrul cuplu comic „Tanța și Costel”, în interpretarea a doi mari actori români, Coca Andronescu și Octavian Cotescu.

În 1985 lansează cu succes romanul său Balanța, povestea unui psiholog, Nela, și a unui medic, Mitică Bostan. A scris mai apoi și scenariul pentru filmul omonim, regizat în 1992 de Lucian Pintilie.

Capitolul I

Nela visa vrăbii. Se făcea că ședea culcată goală într-o curte, la soare. Îi era deosebit de plăcut, razele se jucau călduț pe trupul ei, cînd, deodată, tăbărîră peste ea niște vrăbii vesele, care începură s-o ciugulească de zor. Ea se gîdila, încerca să se apere cu mîinile, rîzînd („duce-ți-vă naibii, nebunelor!”), vrăbiile o ciuguleau însă în continuare cu tot mai mult spor, îndemnîndu-se una pe alta: „ciugulește, ciugulește, ciugulește”, iar ochișorii lor sclipeau de plăcerea ciugulitului; apoi Nela își dădu seama cu groază că păsărelele nevinovate nu numai că o gîdilau insuportabil, dar rupeau din carnea ei bucățele mici cît grăunța de porumb, pe care nu le înghițeau, ci le puneau alături, formînd grămăjoare perfect rotunde. Încercă să miște mîna, dar atît de multe vrăbii se așezaseră pe ea, ca pe o creangă, și atît de violent ciripeau, încît se simți învinsă și începu să plîngă. „Doamne”, se căina ea, „uite că se poate muri și de vrăbii, ce haz nebun vor face cunoscuții cînd vor povesti că am murit mîncată de niște păsărele.” Apoi, o vrabie mai îndrăzneață îi ciuguli ochii și atunci nu mai suportă durerea și umilința și se trezi. Între timp, zvîrcolindu-se, căzuse jos din pat și, cu toate că era conștientă de stupizenia poziției în care se afla, ea continuă să rămînă așezată pe burtă, jos, pe parchet, gîndindu-se ce-ar putea însemna un vis cu vrăbii. Avusese în liceu o prietenă care descifra vise și care-i spusese odată că păsărele mici care apar în vise aduc nenorocire, mai exact, moarte. Da, era clar că individa nu se înșela și că semnul adus de vrăbii se va împlini. „Fir-ați ale dracului de vrăbii, că de trei nopți numai pe voi vă visez.”

Peste vreo cinci minute deschise anevoie ochii și privi ceasul de la mînă. Era șase fără cinci, se simțea cumplit de obosită, o dureau oasele, carnea, ochii, degetele de la picioare și chiar părul, dar trebuia să se scoale, n-avea încotro, trebuia să-i facă o injecție tatălui, care era bolnav și alături de care dormise în același pat, pînă cînd căzuse pe parchet. Aprinse veioza, intră în bucătărie și puse seringa la fiert. În vreme ce apa clocotea, ea continua să doarmă în picioare. Cînd flacăra aragazului începu să sfîrîie din cauza apei care o stropea, se trezi și pregăti seringa pentru injecție, adică sparse o fiolă de morfină și trase lichidul înăuntru. Intră în dormitor și, continuînd să moțăie, dezveli trupul bolnavului pe jumătate și înfipse acul adînc în carnea moale și dospită de boală. Apoi așeză seringa pe noptieră, stinse lumina și se culcă pe pat, avînd grijă să lase un oarecare spațiu între corpul ei și al tatălui, ca să nu-l stingherească. Înainte de a adormi definitiv, întinse o mînă, automat, spre mîna lui, ca să-i ia pulsul, dar, pînă să-și dea seama dacă inima îi bate normal sau nu, adormi adînc.

Se trezi peste un anumit timp, auzind soneria telefonului. Speriată, ca și cum telefonul îi dăduse un anumit semnal de alarmă, se aplecă repede peste bolnav și își lipi urechea de partea stîngă a pieptului lui. Inima nu bătea. Rămase o clipă uimită, dar, pentru că telefonul continua să sune, se ridică și se îndreptă spre aparat, cu gîndul să-l trîntească de parchet. Curiozitatea o învinse și puse receptorul la ureche, strîngînd fălcile și închizînd ochii, ca și cum ar fi resimțit o durere fizică insuportabilă.

— Alo! Cine este? întrebă ea, cu voce schimbată.

— Domnișoara Nela? se auzi în telefon un glas plăcut de bărbat.

Nela recunoscu glasul doctorului Vulpescu și-și reveni.

— Da, domnule doctor, eu sînt.

— S-a întîmplat ceva?

— Nu. De ce?

— Pentru că sun de cîteva zile fără întrerupere și nu-mi răspunde nimeni.

— De obicei închid telefonul.

— Cum se simte tatăl dumneavoastră?

— Tatăl meu se simte foarte bine.

— I-ați făcut tratamentul pe care i l-am