Khaled Hosseini Descarcă gratis PDf 📖

KHALED HOSSEINI

VÂNĂTORII DE ZMEIE

Lui Haris şi Farah, noor a ochilor mei,

şi tuturor copiilor din Afganistan

Capitolul I

Decembrie 2001

La vârsta de 12 ani, într-o zi întunecată şi rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi. Ţin minte momentul exact, cum stăteam ghemuit după un perete dărâmat, de chirpici şi fixam cu privirea aleea din apropierea golfuleţului îngheţat. Se întâmpla cu mult timp în urmă, dar, aşa cum am aflat din proprie experienţă, e greşit ce se spune despre trecut, că poţi să îl îngropi. Pentru că trecutul îşi face drum spre lumină cu ghearele. Privind în urmă, îmi dau seama că de douăzeci şi şase de ani încoace scrutez aleea aceea pustie.

Într-o zi din vara trecută m-a sunat prietenul meu, Rahim Khan, din Pakistan. M-a rugat să mă duc să-l văd. Stând în bucătărie, cu receptorul la ureche, am ştiut că nu era doar Rahim Khan pe fir. Era trecutul, cu păcatele mele neispăşite. După ce am închis, m-am dus să fac o plimbare pe malul Lacului Spreckels, care mărgineşte partea de nord a Parcului Golden Gate. Soarele amiezii strălucea pe apă, acolo unde pluteau zeci de bărci miniaturale, purtate de o briză răcoroasă. M-am uitat apoi în sus şi am zărit două zmeie roşii, cu cozi lungi, albastre, care se înălţau spre cer. Dansau pe deasupra copacilor din partea de vest a parcului, pe deasupra morilor de vânt, plutind alături ca doi ochi care priveau în jos, spre San Francisco, oraşul pe care îl numesc acum „acasă”. Şi deodată am auzit vocea lui Hassan şoptindu-mi în gând: Pentru tine, de încă o mie de ori. Hassan – băiatul cu buză de iepure, vânând un zmeu.

M-am aşezat pe o bancă din parc, lângă o salcie. M-am gândit la ceva ce spusese Rahim Khan chiar înainte să închidă, un lucru la care părea că se gândise multă vreme: Există o cale de a fi din nou bun. M-am uitat iarăşi în sus, la cele două zmeie. M-am gândit la Hassan. La Baba. Ali. Kabul. M-am gândit la viaţa pe care o trăisem până în iarna lui 1975, cea care a schimbat totul. Şi care m-a făcut ceea ce sunt azi.

Când eram copii, Hassan şi cu mine ne urcam deseori în plopii de pe aleea din faţa casei tatălui meu şi ne enervam vecinii reflectând lumina soarelui în casele lor, cu ajutorul unui ciob de oglindă. Obişnuiam să stăm fiecare pe câte o ramură, sus, bălăbănindu-ne picioarele goale şi cu buzunarele pantalonilor pline cu dude uscate şi cu alune. Ne jucam pe rând cu ciobul de oglindă şi mâncam dude şi ne bombardam cu ele, râzând şi chicotind. Încă îl mai văd pe Hassan sus, în copac, cu soarele care se strecura printre frunze şi îi licărea pe faţa aproape perfect rotundă – o faţă ca a unei păpuşi chinezeşti sculptate într-un lemn de esenţă tare, cu nasul lui drept şi turtit şi cu ochii mici, oblici, semănând cu frunzele de bambus, ochi care deveneau aurii, verzi sau de culoarea safirului, în funcţie de lumină. Încă îi mai zăresc urechile micuţe şi aşezate în partea de jos a capului şi bărbia ascuţită, parcă neterminată – un apendice cărnos care părea adăugat ulterior, după o matură chibzuinţă. Şi buza despicată, chiar la stânga liniei mediane a buzelor, acolo unde unealta sculptorului păpuşii chinezeşti alunecase, probabil, sau poate că obosise, pur şi simplu, devenind neatentă.

Uneori, cum stăteam noi acolo sus, în copac, îl convingeam pe Hassan să îl bombardeze pe lupul german şi chior al vecinului, folosindu-şi praştia şi alunele drept muniţie. Hassan nu era niciodată de acord, dar dacă i-o ceream eu, dacă chiar i-o ceream, nu mă refuza. Hassan nu-mi refuza niciodată nimic. Şi era mortal cu praştia aia a lui. Ali, tatăl lui Hassan, ne prindea şi se înfuria, atât cât se putea înfuria cineva atât de blând ca Ali. Ne făcea semn cu degetul, mustrător, apoi ne dădea jos din copac. Lua oglinda şi ne spunea ce îl învăţase mama lui, că diavolul foloseşte lumina soarelui, reflectată în oglinzi, ca să-i distragă pe musulmani de la rugăciune. „Şi râde în timp ce face asta“ – adăuga el, mustrându-şi fiul.

— Da, tată, mormăia Hassan, privind în jos. Dar nu mă pâra niciodată. Niciodată nu spunea că oglinda, ca şi bombardatul cu alune al câinelui şchiop al vecinului fuseseră ideea mea.

Plopii mărgineau aleea de cărămidă roşie, care ducea la porţile din fier forjat. La rândul lor, acestea se deschideau spre o prelungire a aleii de pe proprietatea tatălui meu. Casa era pe partea stângă a acestei alei, curtea – la capătul ei.

Toată lumea era de acord că tatăl meu, „Baba“ al meu, construise cea mai frumoasă casă din cartierul Wazir Akbar Khan, o zonă nouă şi luxoasă din partea de nord a Kabulului. Unii credeau chiar că era cea mai frumoasă casă din tot Kabulul. Din aleea principală se desprindea alta, mărginită de tufe de trandafiri, care ducea spre casa imensă, cu podele de marmură şi cu ferestre mari. Mozaicul, ales de Baba cu mâna lui, de la Ispahan, forma modele complicate care acopereau duşumelele celor patru băi. Tapiserii brodate cu fir de aur, cumpărate de Baba de la Calcutta, acopereau pereţii; din tavanul înalt atârna un candelabru de cristal.

Sus erau camera mea, dormitorul lui Baba şi camera de lucru, cunoscută ca „fumoarul”, unde mirosea tot timpul a tutun şi a scorţişoară. Baba şi prietenii lui se tolăneau acolo, în fotoliile de piele neagră, după ce Ali le servise cina. Îşi umpleau pipele – numai tata zicea că „îşi îngraşă pipa“ – şi discutau pe temele lor favorite: politică, afaceri, fotbal. Uneori îl întrebam pe Baba dacă pot să stau şi eu cu ei, dar Baba îmi zicea din prag: „Acuma lasă-ne, distracţia asta e pentru oamenii mari. De ce nu