Khaled Hosseini descarcă top cele mai bune cărți gratis .pdf 📖

KHALED HOSSEINI

ŞI MUNŢII AU ECOU

Această carte este dedicată lui Haris şi Farah, amândoi noor a ochilor mei, şi tatălui meu care ar fi fost mândru de mine

Pentru Elaine

Capitolul 1

Dincolo de ideile de fărădelege şi dreptate se află un câmp. Ne vedem acolo.

JELALUDDIN RUMI, secolul al XIII-lea

Toamna, 1952

Aşa, deci. Vreţi o poveste?! Vă voi spune una. Doar pe aceasta. Să nu-mi mai cereţi altele. E târziu, Pari, şi mâine ne aşteaptă pe amândoi o zi lungă de mers. Trebuie să te odihneşti în noaptea asta. Şi tu la fel, Abdullah. Contez pe tine, băiete, atât timp cât sora ta şi cu mine suntem departe. La fel contează şi mama voastră. Acum. O poveste, deci. Ascultaţi-mă, ascultaţi-mă amândoi cu atenţie. Şi să nu mă întrerupeţi.

A fost odată ca niciodată, pe când div-ii şi djinn-ii şi uriaşii străbăteau Pământul, un fermier pe nume Baba Ayub. Acesta trăia împreună cu familia într-un sătuc, Maidan Sabz. Pentru că trebuia să hrănească o familie numeroasă, Baba Ayub îşi petrecea zilele muncind din greu. În fiecare zi, din zori până la apusul soarelui, trudea, arând câmpul, răsturnând brazda şi îngrijindu-se de arborii piperniciţi de fistic. În orice moment îl puteai zări pe pământul lui, legat în talie, curbat ca o coasă, legănându-se întreaga zi. Avea mereu mâinile bătătorite şi îi sângerau adesea, iar nopţile adormea de îndată ce punea capul pe pernă.

Voi spune că, în această privinţă, nu era deloc singurul. Viaţa în Maidan Sabz era grea pentru toată lumea. Existau şi alte sate mai norocoase spre nord, în văi, cu pomi fructiferi, flori, aer curat şi pâraie reci şi limpezi. Dar Maidan Sabz era un loc pustiu şi nu semăna în niciun fel cu imaginea pe care numele său, Câmpul Verde, ţi-ar inspira-o. Era aşezat într-o câmpie întinsă, prăfuită, înconjurată de un lanţ de munţi stâncoşi. Vântul era cald şi îţi băga praful în ochi. Să găseşti apă era o luptă zilnică, pentru că, în fântânile din sat, chiar şi în cele mai adânci, apa scădea adesea. Da, exista şi un râu, dar sătenii trebuiau să meargă o jumătate de zi ca să ajungă acolo şi, chiar şi aşa, apa lui curgea plină de noroi tot timpul anului. Acum, după zece ani de secetă, şi râul avea puţină apă. Să spunem că munca celor din Maidan Sabz era de două ori mai grea pentru a-şi câştiga jumătate din existenţă.

Baba Ayub se număra însă printre cei mai norocoşi, pentru că avea o familie pe care o preţuia mai mult decât orice altceva. Îşi iubea nevasta şi nu ridicase niciodată vocea la ea, cu atât mai puţin mâna. Îi preţuia sfatul şi simţea o adevărată plăcere să stea de vorbă cu ea. Cât priveşte copiii, fusese binecuvântat cu la fel de mulţi câte degete avea o mână – trei băieţi şi două fete, pe care îi iubea din tot sufletul. Fetele erau ascultătoare, cuminţi, aveau o reputaţie bună şi o fire blândă. Pe băieţi îi învăţase deja să preţuiască cinstea, curajul, prietenia şi să muncească din greu, fără să se plângă. Îl ascultau, aşa cum fiii buni îşi ascultă tatăl, şi îl ajutau la munca câmpului şi la strângerea recoltelor.

Deşi îşi iubea toţi copiii, Baba Ayub era legat în mod special de unul dintre ei, de cel mai mic, Qais, care avea trei anişori. Qais era un băieţaş cu ochi de un albastru închis. Îi fermeca pe toţi cei care îl întâlneau cu râsul lui de drăcuşor neastâmpărat. Era, de asemenea, unul dintre acei băieţi atât de plini de energie, încât îi seca pe ceilalţi de energia lor. Când a învăţat să meargă, a găsit atât de multă plăcere în această activitate, încât toată ziua, cât era treaz, mergea de colo-colo, chiar şi în timpul nopţii, dând de multe ori de belea. Era un somnambul care pleca din casa de chirpici şi hoinărea prin întuneric, în lumina lunii. Părinţii îşi făceau griji pentru el. Dacă avea să cadă într-o fântână, să se rătăcească sau, şi mai rău, să fie atacat de una dintre creaturile care stau la pândă pe câmp noaptea? Au încercat multe leacuri, dar niciunul nu a mers. Până la urmă, Baba Ayub a găsit o soluţie simplă, cum sunt adesea cele mai bune soluţii: a luat un clopoţel de la gâtul unei capre şi l-a agăţat de cel al lui Qais. Astfel, clopoţelul ar fi trezit pe cineva, în cazul în care Qais s-ar fi sculat în miez de noapte. După un timp, Qais a încetat să mai meargă ca un somnambul, dar, crescând împreună cu clopoţelul, a refuzat să se mai despartă de el. Şi aşa, clopoţelul a rămas la gâtul băiatului, chiar dacă nu-i mai era de folos. Când Baba Ayub venea acasă după o lungă zi de muncă, Qais alerga din faţa casei înaintea tatălui său, înconjurându-i pântecul cu braţele lui mici, iar clopoţelul zornăia la fiecare pas mărunt pe care-l făcea. Baba Ayub îl ridica în braţe şi-l aducea în casă, după care Qais se uita atent la tatăl său în timp ce acesta se spăla, apoi se aşeza lângă el pentru masa de seară. După masă, Baba Ayub îşi sorbea ceaiul, privindu-şi familia, imaginându-şi că va veni o zi în care toţi copiii lui vor fi la casa lor şi îi vor da nepoţi, când va fi stăpânul mândru al unui neam chiar mai mare.

Dar vai, Abdullah şi Pari, zilele de fericire aveau să se sfârşească pentru Baba Ayub.

S-a întâmplat într-o zi când un div a dat buzna în Maidan Sabz. Pe măsură ce se apropia de sat dinspre munţi, pământul se cutremura sub zgomotul pe care-l făceau paşii lui. Sătenii şi-au aruncat lopeţile, sapele, topoarele şi s-au împrăştiat care încotro. S-au ascuns în casele lor claie peste grămadă. Când