zgomotul asurzitor al paşilor div-ului s-a oprit, cerul de deasupra satului s-a întunecat de umbra lui. Se auzise că îi creşteau coarne îndoite şi că umerii şi coada puternică erau acoperite de păr negru şi aspru, că ochii lui erau roşii, strălucitori. Nimeni nu ştia cum arată, vă daţi seama, cel puţin nimeni dintre cei care trăiau: div-ul îi mânca pe loc pe cei care îndrăzneau să-şi ridice ochii la el. Ştiind asta, sătenii, înţelepţi, îşi ţineau ochii numai în pământ.

Toată lumea ştia de ce îi călcase div-ul. Auziseră poveştile despre cum venea el prin sate şi se puteau doar minuna de cum a reuşit Maidan Sabz să scape până acum din calea lui. Se gândeau că poate viaţa mizeră pe care o duceau în Maidan Sabz i-a ajutat, dacă ţineau seama de faptul că cei mici nu erau bine hrăniţi, fiind mai degrabă piele şi os. Chiar şi aşa, norocul lor s-a terminat până la urmă.

Maidan Sabz tremura şi îşi ţinea răsuflarea. Familiile se rugau ca div-ul să le ocolească, pentru că ştiau foarte bine că, dacă acesta le va bate în acoperiş, vor fi obligaţi să-i dea un copil. Div-ul l-ar băga apoi pe copil în sac şi s-ar întoarce de unde a venit cu sacul în spinare. Nimeni nu l-ar mai vedea vreodată pe sărmanul copil! Iar dacă vreo familie ar refuza să-i dea un copil, div-ul i-ar lua atunci pe toţi.

Dar unde îi ducea div-ul pe copii? În sălaşul său, aflat în vârful unui munte abrupt, foarte departe de Maidan Sabz. Văi, mai multe deşerturi şi două lanţuri muntoase trebuiau străbătute pentru a ajunge acolo. Şi ce om sănătos la cap ar face asta, numai ca să întâlnească moartea? Se spunea că palatul său era plin de temniţe, pe pereţi atârnau satâre şi din tavane cârlige cu carne. Se vorbea despre frigări imense şi gropi pentru foc. Se auzise că, dacă div-ul prindea vreun oaspete nepoftit, atunci îşi învingea aversiunea faţă de carnea de om mare.

Cred că bănuiţi în ce acoperiş a bătut uşor div-ul. Auzindu-l, Baba Ayub a scos un sunet de agonie, iar nevasta lui a leşinat. Copiii plângeau de spaimă şi de supărare, pentru că ştiau că unul dintre ei va fi nevoit să plece. Familia trebuia să spună, înainte de răsăritul soarelui, care copil va fi dat div-ului.

Ce să vă mai spun despre cât au suferit Baba Ayub şi nevasta lui în noaptea aceea? Niciun părinte nu ar trebui să fie pus vreodată să facă o astfel de alegere. Departe de urechile copiilor, Baba Ayub şi femeia lui se tânguiau ce să facă. Au tot vorbit şi au tot plâns, apoi au vorbit şi au plâns din nou. Noaptea întreagă s-au gândit şi s-au răzgândit, astfel că, deşi se apropiau zorii zilei, ei nu luaseră încă nicio hotărâre – era probabil ceea ce div-ul îşi dorea, pentru că altfel ar fi plecat de acolo cu cinci copii în loc de unul, dacă părinţii lor nu se hotărau. În cele din urmă, Baba Ayub a adunat din faţa casei cinci pietricele de aceeaşi formă şi de aceeaşi mărime. A însemnat în grabă numele fiecărui copil şi, când a fost gata, le-a băgat într-un săculeţ de pânză. Când l-a îndreptat spre nevasta sa, aceasta s-a dat înapoi, de parcă înăuntru s-ar fi aflat un şarpe veninos.

— Nu pot să fac asta, a spus ea, dând din cap. Nu pot fi eu cea care alege. N-aş suporta.

— Nici eu, a început să spună Baba Ayub, dar a văzut atunci prin fereastră că soarele stătea să răsară.

Nu mai aveau timp. S-a uitat lung la cei cinci copii, ca un tată bătut de soartă. Trebuia să se taie un deget pentru a se salva mâna. A închis aşadar ochii şi a ales o piatră din sac.

Bănuiesc că ştiţi ce pietricică i-a căzut în mână. Când a văzut numele, şi-a întors faţa spre cer şi a scos un strigăt de durere. Cu inima frântă, l-a ridicat pe mezin în braţe, pe Qais, care, având încredere oarbă în tatăl său, l-a luat fericit de gât. Abia după ce Baba Ayub l-a lăsat în faţa casei şi a închis uşa, şi-a dat seama că ceva nu era în regulă. Dincolo de uşă, Baba Ayub îşi ţinea ochii strâns închişi, din care curgeau lacrimi, în timp ce multiubitul lui Qais bătea din răsputeri cu pumnii lui micuţi în uşă, strigând să-i dea drumul înăuntru. Dar Baba Ayub rămânea neclintit în hotărârea luată, murmurând: „Iartă-mă, iartă-mă”, pe când pământul se zguduia sub paşii div-ului, iar fiul său scotea ţipete înfiorătoare. Pământul s-a cutremurat iar şi iar, până când div-ul a părăsit satul şi pretutindeni s-a aşternut liniştea. Doar Baba Ayub nu se mai oprea din plâns şi-i cerea întruna iertare fiului său.

Abdullah. Sora ta a adormit. Pune-i pătura pe picioare. Aşa. Bine. Mai bine m-aş opri acum. Nu? Vrei să continui? Eşti sigur, băiete? Bine.

Unde rămăsesem? A, da. A urmat o perioadă de 40 de zile de doliu. În fiecare zi, vecinii găteau pentru familia îndurerată şi stăteau de veghe împreună. Oamenii aduceau ce aveau prin casă – ceai, bomboane, pâine, migdale – îi compătimeau pe bieţii oameni, spunându-le cât de rău le părea. Baba Ayub abia reuşea să se adune şi să îndruge un mulţumesc. Stătea într-un colţ plângând, iar şiroaiele de lacrimi parcă ar fi fost menite să pună capăt perioadelor de secetă din sat. Nu i-ai dori nici celui mai mare duşman un aşa chin, o aşa de mare suferinţă.

Şi aşa au trecut mai mulţi ani. Seceta a continuat, iar Maidan Sabz a devenit şi mai sărac. Mai mulţi copii au murit de sete în pătuţurile lor. Fântânile au secat mai tare, râul a secat, doar chinul lui Baba Ayub era ca un râu care se umfla din ce în ce mai mult cu fiecare nouă zi. Nu-i mai era de folos familiei sale. Nu muncea, nu se ruga şi abia mai mânca. Copiii şi nevasta se rugau