de el, dar degeaba. Băieţii cu care mai rămăsese au fost nevoiţi să-i preia îndatoririle, întrucât Baba Ayub nu făcea decât să stea la marginea câmpului, singuratic şi bătut de soartă, uitându-se lung la şirul de munţi. Nu mai vorbea cu oamenii din sat, crezând că aceştia îl bârfesc pe la spate. Spuneau că era un laş, pentru că îl dăduse de bunăvoie pe fiul său. Că nu era un tată bun. Un tată adevărat s-ar fi luptat cu div-ul. Ar fi murit apărându-şi familia.

Într-o noapte, i-a spus şi nevestei toate temerile lui.

— Nu vorbeşte nimeni aşa despre tine, i-a răspuns femeia. Nimeni nu crede că eşti un laş.

— Îi aud, a spus el.

— Auzi doar vocea ta, bărbate, a spus femeia.

În orice caz, nu i-a spus că sătenii chiar îşi şopteau diverse lucruri pe la spatele lui. Şi mai ziceau că probabil a înnebunit.

Într-o bună zi, au primit şi dovada. Baba Ayub s-a sculat în zorii zilei. Fără să-şi trezească nevasta şi copiii, a adunat câteva bucăţi de pâine într-un sac de pânză, s-a încălţat, şi-a încins coasa în talie şi a pornit la drum.

A mers aşa zile întregi. Umbla până când soarele ajungea să se vadă ca o licărire roşie, slabă, în depărtare. Noaptea, dacă afară şuiera vântul, dormea în peşteri. Altfel, se odihnea pe malul vreunui râu, sub copaci sau la adăpostul unor bolovani sau stânci. A mâncat pâinea, apoi ce a mai găsit în cale – fructe sălbatice, ciuperci, peşte pe care îl prindea cu mâinile goale din râuri – şi în unele zile nu a mâncat deloc. Dar nu se mai oprea din mers. Când vreun trecător îl întreba unde se duce, Baba Ayub îi spunea adevărul – unii râdeau, alţii se grăbeau să treacă mai departe, de teamă să nu fie vreun nebun, iar alţii se rugau pentru el, fiindcă şi lor le luase div-ul copii. Baba Ayub îşi pleca atunci capul şi mergea mai departe. Când pantofii i s-au stricat, i-a legat cu şireturile de picioare, iar când şireturile s-au rupt, a rămas cu picioarele goale. A trecut aşa prin deşerturi, văi şi munţi.

Într-un final a ajuns pe vârful muntelui, acolo unde îşi avea sălaşul div-ul. Era atât de nerăbdător să-şi ducă treaba la bun sfârşit, încât nici nu s-a odihnit, ci, atunci când a ajuns la poalele muntelui, a început pe dată să urce, cu hainele zdrenţuite, cu picioarele sângerânde, cu părul plin de praf, dar de nestăvilit în hotărârea sa. Stâncile colţuroase îi răneau tălpile. Şoimii îl ciuguleau de obraji când trecea pe lângă cuiburile lor. Pale aprige de vânt aproape că îl trânteau la pământ. Dar el nu s-a lăsat, continuând să urce, din stâncă în stâncă, până când, în cele din urmă, a ajuns în faţa porţilor masive ale palatului div-ului.

— Cine îndrăzneşte să mă deranjeze? a strigat div-ul, când Baba Ayub a aruncat cu o piatră în porţi.

Baba Ayub i-a spus cine este.

— Vin din satul Maidan Sabz, a spus el.

— Vrei să mori? Voi fi nevoit să îţi iau viaţa, pentru că mă deranjezi la mine acasă. Cu ce treburi ai venit?

— Am venit să te omor.

A urmat un moment de linişte dincolo de porţi. Apoi acestea s-au deschis zdruncinându-se din temelii şi Baba Ayub l-a zărit pe div, învăluit în ceaţă, în toată hidoasa lui înfăţişare.

— Nu mai spune!? a răspuns cu o voce groasă ca de tunet creatura.

— Ba da, l-a ameninţat Baba Ayub. Într-un fel sau altul, unul dintre noi doi va muri azi.

Preţ de o clipă, a părut că div-ul îl va arunca pe Baba Ayub cu putere la pământ şi-l va termina cu o singură muşcătură a dinţilor ascuţiţi ca nişte pumnale. Dar ceva l-a făcut să ezite. Să strângă din ochi. Poate a fost nebunia vorbelor pe care le-a rostit bătrânul. Poate înfăţişarea lui, hainele zdrenţuite cu care era îmbrăcat, faţa însângerată, nisipul care-l acoperea din cap până-n picioare, rănile supurânde de pe piele. Sau poate faptul că div-ul nu a găsit, în ochii bătrânului, nicio urmă de frică.

— De unde ai zis că eşti?

— Din Maidan Sabz, a spus Baba Ayub.

— Trebuie să fie departe acest Maidan Sabz, după felul în care arăţi.

— Nu am venit aici să stăm de vorbă. Am venit aici să…

Div-ul îşi ridică o gheară.

— Da. Da. Ai venit aici să mă omori. Ştiu. Dar am dreptul să spun câteva vorbe înainte să fiu ucis.

— Prea bine, spuse Baba Ayub. Dar numai câteva.

— Îţi mulţumesc.

Div-ul a rânjit.

— Pot să te întreb ce rău ţi-am făcut de vrei să mă omori?

— L-ai luat pe fiul meu cel mic, a răspuns Baba Ayub. Era tot ce aveam mai scump pe lume.

Div-ul a mormăit, mângâindu-şi bărbia.

— Am luat mulţi copii de la mulţi taţi, a spus el.

Baba Ayub puse furios mâna pe coasă.

— Atunci o să-i răzbun şi pe ei.

— Trebuie să-ţi mărturisesc că încep să te admir pentru curajul tău.

— Habar n-ai ce-i curajul, a spus Baba Ayub. Ca să ai curaj, trebuie să fie ceva în joc. Am venit până aici şi nu am nimic de pierdut.

— Ai viaţa de pierdut, a spus div-ul.

— Mi-ai luat-o deja.

Div-ul a mormăit din nou şi l-a cercetat gânditor pe Baba Ayub. După un timp, a spus:

— Foarte bine, atunci. O să mă lupt cu tine. Dar mai întâi îţi cer să mă urmezi.

— Spune repede despre ce e vorba, a spus Baba Ayub. Îmi pierd răbdarea.

Însă div-ul se îndreptase deja spre un coridor imens şi Baba Ayub nu a avut altceva de făcut decât să-l urmeze. Au mers printr-un labirint de coridoare, cu tavane ce aproape că atingeau norii, fiecare susţinut de coloane uriaşe. Au trecut de multe scări şi camere atât de mari că ar fi încăput în ele tot satul din care venea bărbatul. Şi au mers aşa până când, în cele din urmă, div-ul l-a dus pe Baba Ayub într-o încăpere, la capătul căreia se afla o perdea grea.

— Apropie-te, i-a făcut semn div-ul.

Baba Ayub se afla acum lângă div.

Div-ul a tras la o parte perdeaua. În spate, o fereastră din sticlă. Baba Ayub a zărit