te duci tu să citeşti una din cărţile alea ale tale?“ Apoi închidea uşa, iar eu mă întrebam de ce îmi spunea mereu că e distracţie pentru oamenii mari. Stăteam lângă uşă, cu genunchii ghemuiţi la piept. Uneori, stăteam acolo câte o oră, alteori două, ascultându-le râsetele şi pălăvrăgeala.

Livingul de la etaj avea un perete curbat, cu vitrine făcute pe comandă. În interior erau fotografii de familie înrămate: o poză veche, cenuşie, cu bunicul meu şi cu regele Nadir Shah, făcută în 1931, cu doi ani înainte de asasinarea acestuia din urmă, în care stăteau aplecaţi deasupra unei căprioare moarte; purtau cizme lungi până la genunchi, iar puştile le atârnau pe umăr. Altă poză era de la nunta părinţilor mei – Baba, strălucitor în costumul negru, şi mama, o prinţesă tânără şi zâmbitoare, înveşmântată în alb. Iată-l şi pe Baba cu cel mai bun prieten şi partener de afaceri, Rahim Khan, stând în faţa casei noastre, serioşi, iar eu sunt micuţ şi Baba mă ţine în braţe; arată obosit şi întunecat. Sunt la el în braţe, dar degetele mele îl ţin strâns de degetul cel mic pe Rahim Khan.

Peretele curbat dădea într-o sufragerie în mijlocul căreia se afla o masă de mahon la care puteau mânca pe puţin treizeci de oaspeţi – şi, având în vedere gustul tatei pentru petreceri extravagante, asta se întâmpla aproape în fiecare săptămână. În celălalt capăt al sufrageriei era un şemineu mare de marmură, luminat întotdeauna, pe timp de iarnă, de strălucirea portocalie a focului.

O imensă uşă culisantă de sticlă se deschidea spre o terasă semicirculară, de unde se puteau admira cei doi acri de curte şi şirurile de cireşi. Baba şi Ali încropiseră o mică grădină de legume de-a lungul peretelui estic: roşii, mentă, ardei şi un rând de porumb, care nu apucase niciodată să se coacă. Hassan şi cu mine îl botezasem „Peretele porumbului bolnav”. În capătul de sud al grădinii, în umbra unui mosmon japonez, se găsea locuinţa servitorilor, o căsuţă modestă, de pământ, în care locuiau Hassan şi tatăl lui.

În cocioaba aceea mititică se născuse Hassan, în iarna lui 1964, la un an după ce mama murise la naşterea mea.

Puteam să număr pe degetele de la o mână de câte ori intrasem în locuinţa lui Hassan şi a lui Ali în cei optsprezece ani cât am trăit în acea casă. Când soarele cobora în spatele dealurilor şi noi terminam cu joaca, eu şi Hassan ne despărţeam. Eu o luam pe lângă tufele de trandafiri spre vila lui Baba, iar Hassan, spre cocioaba de pământ unde se născuse şi unde trăise toată viaţa lui. Îmi amintesc că era curată, sărăcăcioasă, luminată slab de două lămpi cu cherosen. Două saltele erau aşezate în colţuri opuse ale încăperii, un covor Herati – ros pe la margini – între ele, un scaun cu trei picioare şi o masă de lemn, în colţul în care îşi făcea Hassan desenele. Goliciunea pereţilor era salvată de o singură tapiserie pe care erau cusute cuvintele: Allah-u-akbar{1}. Baba o cumpărase pentru Ali într-una din călătoriile lui la Mashad.

În coliba aceea micuţă mama lui Hassan, Sanaubar, îl adusese pe el pe lume, într-o zi friguroasă din iarna lui 1964. Dacă mama mea murise la naştere datorită unei hemoragii, Hassan îşi pierduse mama la nici o săptămână după ce se născuse. Şi o pierduse datorită unor împrejurări pe care cei mai mulţi dintre afgani le consideră cu mult mai grave decât moartea: fugise cu o trupă ambulantă de cântăreţi şi dansatori.

Hassan nu vorbea niciodată de mama lui, de parcă nici nu ar fi existat. Întotdeauna m-am întrebat dacă se gândeşte la ea – cum arată, unde este; mă întreb dacă visa să o întâlnească. Îl chinuia dorul de ea, aşa cum mă chinuia pe mine dorul de mama pe care nu apucasem să o cunosc? Într-o zi, am plecat de-acasă, ca să mergem la cinematograful Zainab, să vedem un film nou, irakian, şi am luat-o pe scurtătură, printre barăcile militare de lângă şcoala Istiqlal – Baba ne interzisese s-o luăm pe acolo, dar în acel moment el era în Pakistan, cu Rahim Khan. Ne-am căţărat pe gardul care împrejmuia barăcile, am sărit peste un mic izvor şi am ieşit pe maidanul murdar, unde tancurile abandonate se umpleau de praf. Un grup de soldaţi tăifăsuiau la umbra unuia dintre tancuri, fumau şi jucau cărţi. Unul dintre ei ne-a văzut şi i-a dat un cot vecinului, strigându-i lui Hassan:

— Hei, tu, a zis el, te cunosc!

Noi nu-l mai văzuserăm niciodată. Era un omuleţ îndesat, cu capul ras şi tuleie pe faţă. Felul cum a rânjit la noi m-a speriat. „Nu te opri“, i-am mormăit lui Hassan.

— Tu! Hazara! Uite-te la mine când îţi vorbesc! lătră soldatul. Îi dădu ţigara tipului de lângă el, făcu un cerc din degetul mare şi cel arătător de la o mână, apoi îşi trecu degetul mijlociu de la cealaltă mână prin cercul improvizat. Începu să-l bage şi să-l scoată, într-o mişcare de du-te-vino.

— Am cunoscut-o pe mama ta, ştiai? Am cunoscut-o bine de tot! Am luat-o pe la spate, chiar la izvorul de colo.

Soldaţii râseră. Unul dintre ei scoase un chiţăit. Eu i-am spus lui Hassan să nu se oprească, să meargă mai departe.

— Ce funduleţ dulce şi bombat avea! mai zise soldatul, dând mâna cu ceilalţi şi rânjind. Mai târziu, în întuneric, l-am auzit pe Hassan scâncind lângă mine. Îi şiroiau lacrimile pe obraji. M-am întins peste braţul scaunului meu, l-am luat pe după umeri şi l-am tras lângă mine. Şi-a culcat capul pe umărul meu. „Te-a confundat”, i-am murmurat. „Te-a confundat.”

Mi s-a povestit că nimeni nu s-a mirat când a fugit Sanaubar. Oamenii ridicaseră din sprâncene când Ali, un bărbat care ştia Coranul pe de rost, s-a căsătorit cu Sanaubar, o femeie cu nouăsprezece ani mai tânără, frumoasă, dar cunoscută ca fiind lipsită de scrupule şi care îşi merita cu prisosinţă reputaţia dezonorantă. Ca şi Ali, era o mahomedană şiită de etnie hazară. În plus, era verişoara lui primară, deci o alegere matrimonială firească. Dar dincolo