de aceste potriviri, Ali şi Sanaubar aveau puţine lucruri în comun, iar aspectul fizic – cel mai puţin dintre toate. În timp ce ochii ca smaraldele şi chipul de drăcuşor neastâmpărat al lui Sanaubar puteau duce mulţi bărbaţi în păcat (ba chiar, zvonurile spuneau că se şi întâmplase), Ali avea o paralizie congenitală a muşchilor inferiori ai feţei, care îl împiedica să zâmbească şi îl făcea să pară mereu posomorât. Nu aveai cum să îţi dai seama dacă Ali – cu chipul lui împietrit – era fericit sau trist, pentru că numai ochii oblici se încreţeau a zâmbet sau se îngreunau a tristeţe. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului. Ei bine, în cazul lui Ali nimic nu putea fi mai adevărat, pentru că ochii erau singurul lucru prin care se putea dezvălui.

Mi s-a spus că mersul lasciv al lui Sanaubar şi şoldurile ei unduitoare îi făcuseră pe mulţi bărbaţi să viseze la infidelitate. Pe Ali, în schimb, poliomielita îl lăsase cu piciorul drept atrofiat şi sucit, cu pielea flască, întinsă pe os şi cu o musculatură subţire ca foiţa de ţigară. Îmi amintesc că într-o zi, pe când aveam opt ani, Ali m-a dus la bazar să luăm nişte naan{2}. Mergeam în spatele lui, fredonând, încercând să îi imit mersul. Îl priveam cum îşi leagănă piciorul schilodit într-un soi de arc târşâit şi îi vedeam corpul aplecându-se nefiresc spre dreapta, de fiecare dată când înfigea piciorul acela în pământ. Părea un mic miracol că reuşeşte să-şi menţină echilibrul. Când am încercat şi eu, aproape că am căzut în şanţul de la marginea drumului. Asta m-a făcut să chicotesc. Ali s-a întors şi m-a surprins maimuţărindu-l. Nu a spus nimic. Nici atunci, nici altă dată. A mers mai departe.

Faţa lui Ali şi mersul lui băgau groaza în câţiva copilaşi din împrejurimi. Dar adevăratul necaz era cu cei mai mărişori. Îl urmăreau pe străzi şi îşi băteau joc de el, când trecea şontâcăind. Unii îi spuneau „Babalu” sau „dansatorul de boogy“.

— Hei, Babalu, pe cine ai mai mâncat astăzi? lătrau într-un cor de râsete. Pe cine ai mai mâncat, Babalu-cu-nas-turtit?

Îi spuneau „nas turtit” pentru că Ali şi Hassan aveau trăsăturile mongoloide caracteristice celor din tribul Hazara. Timp de patru ani, asta a fost tot ce am ştiut despre hazari, că sunt descendenţi din moguli şi că arată ca nişte chinezi. Manualele de şcoală abia dacă îi pomeneau, referindu-se la strămoşii lor doar în trecere. Apoi, într-o zi, mă aflam în biroul lui Baba şi îi umblam prin lucruri, când am găsit o carte veche de istorie, de-a mamei. Fusese scrisă de un iranian pe nume Khorami. Am suflat praful de pe ea, am început s-o citesc în acea noapte, în patul meu, şi am fost uimit să descopăr un capitol întreg despre istoria hazarilor. Acolo am citit că strămoşii mei din tribul paştun i-au persecutat şi i-au oprimat pe hazari. Scria că hazarii au încercat să se răscoale împotriva paştunilor, în secolul al XIX-lea, dar că paştunii „i-au reprimat cu o violenţă de nedescris”. În carte se spunea că ai mei i-au ucis pe hazari, fiindcă vroiau să le ia pământurile, de aceea le-au dat foc la case şi le-au vândut femeile. Mai scria că, în parte, motivul pentru care paştunii i-au oprimat pe hazari era că paştunii erau musulmani suniţi, în timp ce hazarii erau şiiţi. În carte mai erau scrise o mulţime de informaţii pe care nu le ştiam, informaţii de care nici învăţătorul meu, nici Baba nu pomeniseră nimic. Mai scria şi despre unele lucruri pe care le ştiam, cum că hazarii sunt porecliţi „mâncători de şoareci”, „nasuri turtite” sau „măgari de corvoadă”. Îi auzisem pe unii dintre copiii din vecini strigându-l aşa pe Hassan.

Săptămâna următoare, după ore, i-am arătat învăţătorului meu cartea, deschizând-o la capitolul despre hazari. A răsfoit vreo două pagini în grabă, a strâmbat din nas şi mi-a dat cartea înapoi: „Ăsta-i un lucru pe care şiiţii îl fac foarte bine”, a zis, luându-şi hârtiile, „ştiu să pozeze în martiri.” A strâmbat din nou din nas, când a pronunţat cuvântul „şiiţi”, de parcă ar fi fost un soi de boală.

Dar, în ciuda moştenirii etnice comune şi a unei puternice legături de sânge, Sanaubar pactiza cu vecinii, bătându-şi joc de Ali. Am aflat că nu făcea nici un secret din dispreţul pe care-l simţea pentru înfăţişarea lui.

— Ăsta-i soţ? şoptea ea insinuant. Am văzut măgari bătrâni care erau mai potriviţi să fie soţi.

În cele din urmă, cei mai mulţi au suspectat că fusese o căsătorie aranjată între Ali şi unchiul său, tatăl lui Sanaubar. Ziceau că Ali se însurase cu verişoara lui ca să „spele” reputaţia pătată a unchiului său, deşi, pe de altă parte, Ali, rămas orfan de la vârsta de cinci ani, nu avea nici un fel de avere.

Ali nu dăduse niciodată replica detractorilor săi, poate pentru că, în parte, nu reuşea niciodată să îi alerge cu piciorul lui schilod, pe care îl trăgea după el, dar mai ales pentru că era imun la insultele răuvoitorilor. Îşi găsise bucuria, antidotul, când Sanaubar îl născuse pe Hassan. Fusese o treabă simplă: fără obstetricieni, fără anestezişti, fără aparate complicate şi monitoare performante, doar Sanaubar, zăcând pe salteaua fără cuvertură şi plină de pete, cu Ali şi moaşa lângă ea. Nici nu avusese prea mare nevoie de ajutor, pentru că nici măcar în momentul naşterii Hassan nu-şi dezminţise felul lui de-a fi: era incapabil să rănească pe cineva. Câteva contracţii, vreo două împingeri şi hopa, apăruse şi Hassan. Sosise zâmbind.

După cum se confesase moaşa servitoarei unui vecin, care avusese apoi grijă să spună mai departe oricui voia să o asculte, se pare că Sanaubar aruncase o privire copilului din braţele lui Ali, îi zărise buza de iepure şi mârâise, cu un fel de râs amar: „Ia te uită!“, zisese ea. „Acum ai propriul tău idiot, ca să zâmbească şi pentru tine!“ Refuzase să-l ia în braţe pe Hassan şi, după cinci zile, dispăruse fără urmă.

Baba angajase aceeaşi femeie care mă hrănise şi pe