mine, ca să îl alăpteze pe Hassan. Ali ne-a zis că era o femeie hazară cu ochi albaştri, venită din Bamiyan, oraşul statuilor gigantice care îl înfăţişau pe Buddha. „Cu ce voce dulce cânta!”, ne spunea el, de fiecare dată.

— Şi ce cânta? întrebam şi eu şi Hassan de fiecare dată, cu toate că ştiam deja – ne spusese de nenumărate ori, dar voiam să îl auzim pe Ali cântând.

Îşi dregea vocea şi începea:

 

Pe un munte înalt am stat

Şi-am strigat numele lui Ali, Leul lui Dumnezeu,

Oh, Ali, Leu al lui Dumnezeu, Rege al oamenilor,

Adu bucurie inimilor noastre întristate!

 

Apoi ne spunea că există o legătură frăţească între cei care au supt acelaşi lapte, o legătură pe care nici măcar trecerea timpului nu o poate şterge.

Hassan şi cu mine am supt lapte de la acelaşi sân. Am făcut primii paşi în aceeaşi curte şi sub acelaşi acoperiş am rostit amândoi primele noastre cuvinte.

Al meu a fost Baba.

Al lui – Amir, numele meu.

Privind acum în urmă, către vremea aceea, cred că temelia a ceea ce avea să se întâmple în iarna lui 1975 – şi a tot ce a urmat după aceea – a fost pusă odată cu acele prime cuvinte.

Capitolul III

Se spune că tatăl meu s-a luptat odată cu mâinile goale cu un urs negru, în Baluchistan. Dacă povestea ar fi avut drept erou pe oricine altcineva, ar fi fost categorisită drept laaf – tendinţa aceea de a exagera tipică afganilor, ridicată, din păcate, la rang de „calitate naţională”; dacă cineva se lăuda că fiul lui este medic, exista posibilitatea ca odrasla să fi trecut, cândva, cu bine un test la biologie, în liceu. Dar nimeni nu se îndoise vreodată de adevărul vreunei poveşti despre Baba şi, chiar dacă ar fi făcut-o, ei bine, Baba avea drept dovadă acele trei cicatrici paralele care îi brăzdau spinarea. Mi-l imaginasem de nenumărate ori pe Baba luptându-se, ba chiar îl şi visasem. Şi în aceste vise Baba al meu şi ursul se contopeau, încât nu puteai spune care e unul şi care-i celălalt.

Rahim Khan i se adresase pentru prima oară cu ceea ce avea să devină porecla binecunoscută a lui Baba: „Toophan aga”, adică „Domnul Uragan”. Era o poreclă destul de potrivită. Tata era o forţă a naturii, un gigant reprezentant al paştunilor, cu o barbă deasă, o claie de păr castaniu cârlionţat, la fel de nedomolit ca şi stăpânul lui, mâini care păreau capabile să scoată şi o salcie din rădăcini şi o privire întunecată, care „ar fi îngenuncheat şi un diavol, cerşind îndurare”, aşa cum zicea Rahim Khan. La petreceri, când îşi făcea apariţia, cu cei doi metri ai lui, atenţia tuturor se îndrepta spre el, ca un lan de floarea-soarelui spre soare.

Baba nu putea fi ignorat, nici măcar când dormea. Îmi îndesam vată în urechi, trăgeam pătura peste cap şi tot mai auzeam sforăitul lui Baba – asemenea uruitului unui motor de camion – trecând prin pereţi. Iar camera mea era în capătul celălalt al holului. Cum o fi reuşit mama să pună geană pe geană, dormind în aceeaşi cameră cu el, rămâne un mister pentru mine. Asta e una din nenumăratele întrebări pe care i le-aş fi pus mamei, dacă aş fi apucat să o cunosc.

Târziu, prin anii ’60, pe când aveam şase ani, Baba a hotărât să construiască un orfelinat. Am auzit povestea din gura lui Rahim Khan. El mi-a spus că Baba a făcut proiectul cu mâna lui, în ciuda faptului că nu avea nici o experienţă în domeniu. Scepticii i-au spus să lase prostiile şi să angajeze un arhitect, dar Baba a refuzat, bineînţeles, ceea ce i-a făcut pe ceilalţi să dea din cap mustrător la adresa încăpăţânării lui. Dar Baba a reuşit şi ceilalţi au dat din cap apreciativ la adresa felului cum reuşea să triumfe. Baba a plătit din buzunarul propriu costurile construcţiei orfelinatului cu două etaje, situat chiar în centrul zonei Jadeh Maywand de la sud de fluviul Kabul. Rahim Khan mi-a spus că Baba a dat toţi banii pentru întregul proiect, plătindu-i pe ingineri, electricieni, instalatori şi pe muncitori, ca să nu mai vorbim de oficialii oraşului, „ale căror mustăţi trebuiau unse“.

Construcţia orfelinatului a durat trei ani. Aveam de-acum opt ani. Îmi amintesc ziua de dinainte de deschiderea orfelinatului, când Baba m-a dus la Lacul Gharga, situat la câteva mile, în nordul Kabulului. Mi-a cerut să-l întreb şi pe Hassan dacă nu vrea să vină, dar l-am minţit şi i-am spus că e răcit. Îl voiam pe Baba numai pentru mine. Şi-apoi, odată, când mai fusesem la Lacul Ghargha, eu şi Hassan începuserăm să aruncăm cu pietre în apa ca oglinda; piatra lui Hassan făcuse opt „broscuţe”, iar a mea, numai cinci. Baba era acolo, privindu-ne, şi îl bătuse pe Hassan pe umăr, ba chiar îşi trecuse şi braţul pe după umerii lui.

Ne-am aşezat în jurul unei mese pliante, de picnic, pe malul lacului, numai eu şi Baba de data asta, şi am mâncat ouă fierte şi sandviciuri kofta – adică chiftele şi murături între două felii de naan. Apa era adâncă şi albastră, iar soarele strălucea pe luciul limpede ca oglinda. În zilele de vineri, malul lacului gemea de familii, care veneau se petreacă o zi în aer liber, la soare. Dar acum era în mijlocul săptămânii şi nu eram decât eu şi Baba, adică noi şi doi turişti bărboşi şi pletoşi, hippies auzisem că li se spune. Stăteau pe chei, cu picioarele în apă, şi dădeau la pescuit cu undiţa. L-am întrebat pe Baba de ce au părul lung, dar Baba a mormăit ceva, fără să-mi răspundă. Îşi pregătea discursul pentru a doua zi, răsfoind un teanc de foi scrise de mână, făcând ici şi colo notiţe cu un creion. Am muşcat din ou şi l-am întrebat pe Baba dacă era adevărat ce-mi spusese un băiat de la şcoală, că dacă mănânci o bucăţică de coajă de ou, o să îţi iasă când faci pipi,