Am muşcat din sandvici. Unul dintre turiştii blonzi a izbucnit în râs şi l-a pleznit pe celălalt pe spate. În depărtare, de cealaltă parte a lacului, un camion a cotit, hodorogit, pe după deal. Soarele a strălucit o clipă, reflectându-se în oglinda retrovizoare.

— Cred că am saratan, am mai spus. Cancer, adică. Baba şi-a ridicat capul din foile care fluturau uşor în bătaia brizei. Mi-a zis că pot să-mi iau şi singur apă minerală, din portbagajul maşinii.

A doua zi, în curtea orfelinatului, s-au trezit că nu au destule scaune. O mulţime de oameni trebuia să urmărească ceremonia de deschidere în picioare. Sufla vântul, iar eu mă adăpostisem după Baba, pe micul podium plasat chiar în faţa intrării în orfelinat. Baba purta un costum verde şi o căciulă de oaie caracul. Pe la mijlocul discursului, vântul i-a zburat căciula de pe cap şi toată lumea a râs. S-a întors spre mine ca să-i ţin căciula şi am fost bucuros, pentru că toată lumea putea să vadă acum că el este tatăl meu, Baba al meu. Apoi s-a răsucit iar spre microfon şi a zis că speră că acea clădire va fi mai rezistentă în faţa vântului decât căciula lui şi toată lumea a râs din nou. După ce Baba şi-a încheiat discursul, oamenii s-au ridicat şi au izbucnit în urale. Au aplaudat îndelung şi, la sfârşit, au venit să-i strângă mâna. Unii dintre ei mi-au ciufulit părul şi mi-au strâns şi mie mâna. Eram atât de mândru de Baba, de noi amândoi!

Dar, în ciuda succesului lui Baba, oamenii încă se mai îndoiau de el. I-au spus că nu are simţul afacerilor şi că mai bine ar urma Dreptul, ca tatăl lui. Aşa că Baba le-a dovedit tuturor că se înşală: nu numai că şi-a pus pe picioare propria afacere, dar a devenit cel mai bogat negustor din Kabul. Baba şi Rahim Khan au deschis un restaurant, două farmacii şi o firmă de export de covoare, care avea un succes nebun.

Când oamenii au început să şoptească pe la colţuri că Baba nu va face niciodată o partidă bună – că, în fond, nu are sânge nobil în vine – el s-a însurat cu maică-mea, Sofia Akrami, o femeie cu educaţie aleasă, considerată de toată lumea una dintre cele mai respectate, frumoase şi virtuoase doamne ale Kabulului. Şi nu numai că preda literatură clasică în limba farsi la universitate, dar era şi descendenta unei familii regale, lucru pe care tatăl meu îl flutura, în glumă, pe la nasul scepticilor, spunându-i „prinţesa mea“.

În afară de mine, care reprezentam excepţia de la regulă, tata modelase lumea din jur după bunul său plac. Problema era că, evident, Baba vedea lumea doar în alb şi negru. Şi el trebuia să decidă ce e alb şi ce e negru. Nu poţi să iubeşti un om care trăieşte astfel, fără să te şi temi de el în acelaşi timp. Poate chiar şi să-l urăşti un pic.

Când eram în clasa a cincea, aveam un molah care ne învăţa Coranul. Îl chema molahul Fatiullah Khan şi era un omuleţ scund şi îndesat, cu faţa acneică, plină de mici „cratere” şi cu o voce aspră. Ne ţinea predici despre virtuţile zakat-ului şi despre datoria de hadji; ne clarifica complicatele moduri de a face rugăciunile de dimineaţă – namaz –, ne punea să memorăm versete din Coran şi, cu toate că nu ni le traducea niciodată, doar le puncta, uneori, cu o ramură de salcie, ne cerea să pronunţăm cuvintele arabe fără greşeală, pentru ca Allah să ne audă mai bine. Într-o zi, ne-a spus că islamul consideră băutura ca fiind un păcat uriaş; cei care beau alcool vor răspunde pentru păcatul lor în Ziua Judecăţii, Qiyamat. Or, în vremurile acelea, băutura era un lucru obişnuit în Kabul. Nimeni nu era biciuit în piaţa publică pentru asta, dar afganii care beau o făceau acasă, departe de ochii celorlalţi. Oamenii îşi cumpărau whisky-ul ca pe „medicamente”, în pungi maronii de hârtie, de la anumite „farmacii”. Plecau de acolo cu pungile ascunse vederii, băgate adânc în buzunare, atrăgând uneori privirile dezaprobatoare ale celor care cunoşteau reputaţia respectivelor „farmacii”.

Eram sus, în biroul lui Baba, când i-am povestit ce ne spusese molahul Fatiullah Khan la şcoală. Baba tocmai îşi turna un pahar de whisky la banii pe care îl construise chiar în colţul încăperii. A ascultat, a încuviinţat din cap şi a luat o înghiţitură. Apoi s-a aşezat pe canapeaua joasă, de piele, a pus cu grijă paharul jos şi m-a luat pe genunchi. M-am simţit de parcă aş fi stat pe două buturugi imense. A inspirat adânc şi a expirat pe nas, pe sub mustaţă, cu un soi de şuierat. Mi s-a părut că totul a durat o eternitate. Nu eram sigur dacă să-l îmbrăţişez sau să-i sar din poală, înspăimântat de moarte.

— Văd că ai început să confunzi ce înveţi la şcoală cu educaţia de-adevăratelea.

— Dar dacă e adevărat ce ne-au spus la şcoală, înseamnă că tu eşti un păcătos, Baba?

— Hm – Baba a zdrobit un cub de gheaţă între dinţi – vrei să ştii ce crede tatăl tău despre păcat?

— Da.

— Atunci o să-ţi spun, a zis Baba, dar mai întâi trebuie să-nţelegi un lucru, Amir, să-ţi intre bine-n cap: n-o să înveţi nimic valoros de la idioţii ăia cu barbă!

— Vrei să zici de la molahul Fatiullah Khan?

Baba a gesticulat cu paharul. Gheaţa a făcut „clinc-clinc“.

— Nu, vreau să zic, de la toţi. Mă piş pe bărbile lor de maimuţe virtuoase.

Am început să chicotesc. Imaginea cu Baba urinând pe barba unor maimuţe, fie ele virtuoase sau nu, era prea mult pentru mine.

— Ăştia nu fac altceva decât să-şi prefire mătăniile printre degete şi să recite o carte scrisă într-o limbă pe care nici măcar nu o înţeleg. – A mai luat o înghiţitură. – Allah să ne păzească dacă, vreodată, Afganistanul o să cadă în mâinile ăstora!

— Dar molahul Fatiullah Khan pare simpatic, am reuşit să articulez printre chicoteli.

— Aşa pare şi Genghis Han, a zis Baba. Dar gata, m-ai întrebat