— Da, am zis, închizând gura. Totuşi, un alt chicotit mi-a scăpat, croindu-şi drum prin nas şi făcând un zgomot sforăitor, ceea ce m-a făcut să pufnesc din nou în râs.

Baba m-a sfredelit cu privirea şi dintr-o dată mi-am înghiţit râsul.

— Vreau să-ţi vorbesc ca de la bărbat la bărbat. Poţi să te abţii măcar o dată?

— Da, Baba jan, am murmurat, minunându-mă în sinea mea, pentru a câta oară, cum poate Baba să mă atingă atât de rău doar prin câteva cuvinte. Am împărtăşit puţine momente plăcute, fiindcă rar se întâmplase ca Baba să îmi vorbească sau să mă ţină pe genunchi, iar eu l-am irosit ca un prost.

— Bine, a zis Baba, dar ochii lui erau încă întunecaţi. Acuma ascultă aici, orice ţi-ar spune molahii, să ştii că există un singur păcat, numai unul, şi ăsta-i furtul. Ai înţeles ce-ţi spun?

— Nu, Baba jan, am zis, dorindu-mi cu disperare să fi înţeles. Nu voiam să-l dezamăgesc din nou.

Baba a oftat a nerăbdare. Şi asta m-a durut, fiindcă nu era un om nerăbdător din fire. Mi-am amintit toate dăţile când venise acasă mult după căderea întunericului, toate serile când mâncasem singur. Îl întrebam pe Ali unde e Baba, când vine acasă, cu toate că ştiam foarte bine că e la şantier şi că supraveghează lucrările. Nu se cerea răbdare pentru aşa ceva? Începusem deja să-i urăsc pe toţi copiii pentru care se construia orfelinatul ăla: uneori îmi doream să fi murit şi ei, odată cu părinţii lor.

— Când omori un om, furi o viaţă, a mai zis Baba. Îi furi soţiei lui dreptul de a avea un soţ şi copiilor – dreptul de a avea un tată. Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevăr. Când înşeli, furi acelui om dreptul la corectitudine. Ai înţeles?

Da, înţelesesem. Când Baba avea şase ani, un hoţ intrase în casa bunicii mele la miezul nopţii. Bunicul, un judecător respectat, îl surprinsese, dar hoţul îi înfipsese cuţitul în gât, omorându-l pe loc – şi furându-i lui Baba dreptul de a creşte lângă tatăl său. Hoţul fusese prins chiar a doua zi şi se dovedise a fi un vagabond venit din regiunea Kunduz. Îl spânzuraseră de creanga unui stejar, cu două ore înainte de rugăciunea de seară. Povestea asta am aflat-o de la Rahim Khan, nu de la Baba. Întotdeauna am aflat lucruri despre Baba de la alţii.

— Nu există lucru mai păcătos decât furtul, Amir! mi-a zis Baba. Un om care ia ce nu-i al lui, fie că e o viaţă sau o bucată de naan… scuip pe un astfel de om! Şi dacă paşii mi s-ar încrucişa cu ai lui, Allah să-l aibă în pază! M-ai înţeles?

Imaginea lui Baba cotonogindu-l pe hoţ mi s-a părut înfricoşătoare şi entuziasmantă în acelaşi timp.

— Da, Baba.

— Dacă există un Dumnezeu în ceruri, atunci sper că are lucruri mai importante de făcut decât să se ocupe de faptul că beau eu whisky sau mănânc carne de porc. Şi-acuma dă-te jos. După toată vorbăria asta despre păcat mi s-a făcut iar sete. L-am privit cum îşi umple paharul la bar şi m-am întrebat cât o să mai treacă până când o să mai vorbim aşa, ca acum. Fiindcă adevărul e că am simţit mereu că Baba mă urăşte un pic. Şi de ce nu? La urma urmei, o omorâsem pe preaiubita lui soţie, preafrumoasa lui prinţesă, nu-i aşa? Aş fi putut cel puţin să am decenţa să semăn un pic mai mult cu el. Dar n-am ieşit ca el. Chiar deloc.

La şcoală, jucam un joc care se chema Sherjangi sau „Lupta recitatorilor”. Învăţătorul de farsi ne arbitra şi lucrurile se desfăşurau cam aşa: cineva recita un vers dintr-o poezie, iar adversarul avea şaizeci de secunde să dea replica cu un vers care să înceapă cu aceeaşi literă cu care se termina versul primului. Toţi din clasă vroiau să fie în echipă cu mine, fiindcă nici nu împlinisem unsprezece ani şi ştiam deja pe de rost zeci de versuri din Khayyam, Hafez sau din faimosul Masnawi al lui Rumi. Odată, i-am provocat pe toţi din clasă şi am câştigat. I-am spus lui Baba chiar în seara aceea, dar el doar a dat din cap şi a zis „bine“.

Iată cum mă consolam pentru că tatăl meu era atât de distant – cufundându-mă în cărţile mamei mele moarte. Şi-l aveam şi pe Hassan, fireşte. Citeam orice: Rumi, Hafez, Saadi, Victor Hugo, Jules Verne, Mark Twain, Ian Fleming. După ce am terminat cărţile mamei – nu cele plicticoase, de istorie, alea nu mi-au plăcut niciodată, ci romanele, povestirile – am început să-mi cheltuiesc banii de buzunar pe cărţi. Cumpăram câte una pe săptămână, de la librăria de lângă cinematograful Park, iar când n-am mai avut loc pe rafturi, am început să le pun în cutii de carton.

Evident, să te căsătoreşti cu o poetă e ceva, dar să fii tatăl unui copil care preferă să-şi petreacă timpul cu nasul în cărţi în loc să meargă la vânătoare… ei bine, probabil că nu era chiar situaţia pe care şi-o imaginase Baba. Bărbaţii adevăraţi nu citesc poezii – şi Doamne fereşte să le mai şi scrie! Bărbaţii adevăraţi – băieţii adevăraţi – joacă fotbal, aşa cum făcuse şi Baba când era copil. Ăsta da, hobby. În 1970, Baba s-a hotărât să oprească un timp construcţia orfelinatului şi a luat avionul până la Teheran, unde a stat timp de o lună ca să se uite la televizor, la campionatul mondial de fotbal, pentru că în vremea aceea nu existau televizoare în Afganistan. M-a înscris şi pe mine într-o echipă de fotbal, sperând să-mi stârnească acelaşi interes. Dar am fost jalnic, o adevărată ruşine pentru întreaga mea echipă, mereu în calea unui coechipier care voia să valorifice o pasă sau blocând fără voie o nişă în echipa adversă. Băteam terenul cu picioare nesigure, chiţăind să-mi dea şi mie cineva o pasă, pasă care nu venea niciodată. Şi cu cât mă străduiam mai tare, fluturându-mi disperat braţele deasupra capului şi piţigăindu-mă: „Sunt