liber! Sunt liber!“, cu atât mai neobservat treceam. Dar Baba nu se lăsa cu una, cu două. Când a devenit clar ca lumina zilei că nu am moştenit nici o picătură din talentul lui sportiv, s-a hotărât să mă transforme într-un spectator fanatic. Evident, nu era mare lucru, nu-i aşa? Am simulat interesul cât de mult timp am putut. Am ovaţionat alături de el echipa Kabulului în confruntare directă cu Kandaharul, am urlat înjurături la adresa arbitrului când acesta ne-a penalizat echipa, dar cu toate acestea, Baba a simţit lipsa unui interes adevărat şi s-a resemnat în cele din urmă, admiţând îngrozitorul adevăr: fiul lui nu are să joace fotbal sau să devină microbist.

Îmi aduc aminte că, odată, Baba m-a luat cu el la turneul anual Buzkashi, care se ţinea în prima zi a primăverii – de Anul Nou. Buzkashi era, şi încă mai este, pasiunea naţională a Afganistanului. Un cliapandaz, călăreţ foarte priceput, patronat de bogaţii aficionados, trebuia să înşface o carcasă de capră sau de catâr din mijlocul unei învălmăşeli de adversari, să o care cu el în plin galop, făcând înconjurul stadionului, apoi să-i dea drumul într-un cerc, în timp ce altă echipă de chapandazi era pe urmele lui, adversarii făcând tot ce le stătea în putinţă – lovituri, muşcături, pumni sau picioare – ca să recupereze carcasa. În ziua aceea, mulţimea fremăta de încântare privind călăreţul avântat pe calul său şi îl încuraja cu urlete războinice în timp ce lua carcasa. Pământul se zgâlţâia de tropotele copitelor. Urmăream de sus cum trec călăreţii în galop nebun, ţipând şi chiuind, pe caii lor plini de spume.

La un moment dat, Baba mi-a arătat pe cineva:

— Amir, îl vezi pe omul acela de acolo, de sus, înconjurat de toată mulţimea aia?

Da, îl vedeam.

— E Henry Kissinger.

— Oho – am zis. Habar n-aveam cine e Henry Kissinger şi aş fi întrebat, probabil. Dar chiar în momentul acela, am văzut cu groază cum unul dintre chapandazi cade din şa şi dispare într-un nor de praf, iscat de zeci de potcoave. Trupul i-a fost imediat răsucit şi călcat de picioarele nervoase ale cailor, ca o păpuşă de cârpe, apoi ceata de chapandazi s-a îndepărtat. S-a mai chircit o dată, apoi a rămas nemişcat, cu picioarele contorsionate nefiresc, în timp ce o băltoacă de sânge dispărea în nisipul însetat.

Am început să plâng.

Tot drumul spre casă am plâns. Îmi amintesc că Baba îşi încleşta şi descleşta degetele pe volan. Ba mai mult, n-am să uit niciodată eforturile lui curajoase de a-şi şterge expresia de dezgust de pe faţă, în timp ce conducea în tăcere.

Mai târziu, în noaptea aceea, în timp ce treceam prin faţa biroului tatei, l-am auzit vorbind cu Rahim Khan:

— … să fii recunoscător că e sănătos, zicea Rahim Khan.

— Ştiu, ştiu, dar stă tot timpul îngropat în cărţi sau bântuie pe lângă casă de parcă ar fi pierdut într-un vis.

— Şi?

— Eu n-am fost aşa. Vocea lui Baba a răsunat frustrată, aproape mânioasă.

Rahim Khan a izbucnit în râs:

— Copiii nu sunt cărţi de colorat. Nu poţi să-i „colorezi” cum îţi place ţie.

— Îţi spun eu, zicea Baba, eu n-am fost aşa şi nici copiii cu care am crescut.

— Ştii ceva, uneori eşti cel mai egoist om din câţi cunosc, i-a spus Rahim Khan. Era singurul dintre cunoscuţii noştri care avea curajul să-i spună aşa ceva lui Baba.

— N-are nici o legătură cu asta.

— Eşti sigur?

— Sunt sigur.

— Păi, atunci?

Ara auzit canapeaua de piele scârţâind sub trupul masiv al lui Baba. Am închis ochii, cu urechea lipită de uşă, vrând să aud, nevrând să aud.

— Uneori mă uit pe fereastră şi îl văd cum se joacă pe stradă cu băieţii din cartier. Văd cum îl îmbrâncesc, îi iau jucăriile, îi mai dau câte-un ghiont! Şi ştii ceva? Nu-l văd să riposteze! Niciodată. Doar… lasă capul în jos şi…

— Ei, şi? Nu e violent, a zis atunci Rahim Khan.

— Nu asta am vrut să spun, Rahim, şi ştii bine, a ripostat Baba. Băiatului ăstuia îi lipseşte ceva!

— Da, un grăunte de răutate.

— Răutatea n-are nimic de-a face cu capacitatea de a te apăra. Ştii ce se întâmplă de fiecare dată când îl necăjesc băieţii din vecini? Hassan îi sare în apărare şi îi pune pe fugă. Am văzut cu ochii mei. Şi când vin acasă, îl întreb: „Cum s-a zgâriat Hassan pe faţă?“ Iar el ştii ce-mi zice? „A căzut.” Îţi spun eu, Rahim, băiatului ăstuia îi lipseşte ceva.

— Trebuie să-l laşi să-şi găsească singur drumul, a mai zis Rahim Khan.

— Şi încotro se îndreaptă? a zis Baba. Un băiat care nu se apără singur va deveni un bărbat care nu poate apăra nimic.

— Ca de obicei, simplifici totul.

— Nu prea cred.

— Eşti furios fiindcă te temi că n-o să fie capabil să ducă mai departe afacerea, când îi va sosi timpul.

— Acum cine simplifică prea mult lucrurile? a zis Baba. Uite, ştiu că există o afinitate între voi doi şi mă bucur că-i aşa. Sunt invidios, dar mă bucur, vorbesc serios. Are nevoie de cineva care… să-l înţeleagă, pentru că Dumnezeu ştie că eu unul nu-l înţeleg. Dar e ceva la Amir care mă tulbură într-un fel pe care nu-l pot explica. E ca şi când… Parcă îl şi vedeam pe Baba bătându-şi capul, în căutarea cuvintelor potrivite. Şi-a coborât vocea, dar tot am auzit: Dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei pe doctor cum îl scote din vintrele nevesti-mii, n-aş fi crezut pentru nimic în lume că e fiul meu.

 

A doua zi, în timp ce îmi pregătea micul-dejun, Hassan m-a întrebat dacă mă supără ceva. M-am răstit la el, zicându-i să-şi vadă de treaba lui.

Rahim Khan se înşelase în privinţa grăuntelui de răutate din mine.

Capitolul IV

În 1933, anul în care se născuse Baba şi în care Zahir Shah îşi începuse cei patruzeci de ani de domnie ca rege al Afganistanului, doi fraţi, tineri dintr-o familie bună şi respectabilă din Kabul, s-au urcat la volanul Fordului decapotabil al tatălui lor. După ce au prizat haşiş şi au băut mult vin franţuzesc, au lovit şi ucis pe loc o pereche de hazari, soţ şi soţie, pe drumul spre