Paghman. Poliţia i-a adus pe cei doi tineri, oareşicum chinuiţi de remuşcări, şi pe micul orfan în vârstă de cinci ani al soţilor ucişi în faţa bunicului meu, care era un judecător foarte bine văzut, cu o reputaţie impecabilă. După ce a ascultat relatarea fraţilor şi pledoaria tatălui lor pentru îndurare, bunicul meu i-a condamnat pe cei doi tineri să meargă de îndată la Kandahar şi să se înroleze în armată pe termen de un an de zile – şi asta în ciuda faptului că familia lor reuşise cumva să îi scape de înrolare. Tatăl lor a protestat, dar nu prea vehement şi, în final, toată lumea a fost de acord că pedeapsa a fost un pic cam aspră, dar meritată. Cât despre copilul orfan, bunicul l-a luat la el în casă şi le-a poruncit celorlalţi servitori să îl înveţe treburile din gospodărie, dar să fie blânzi cu el. Băiatul acela era Ali.

Ali şi Baba au crescut împreună, au fost tovarăşi de joacă, asta până când poliomielita i-a schilodit piciorul lui Ali – exact aşa cum am crescut şi eu şi Hassan, o generaţie mai târziu. Baba ne povestea mereu ce trăsnăi făceau el şi Ali, dar Ali dădea din cap şi zicea: „aga sahib, de ce nu le spuneţi şi cine era în spatele acestor trăsnăi, şi cine le executa?” Baba râdea şi îl lua pe Ali pe după gât.

Dar în nici una din poveştile lui, Baba nu se referea la Ali ca fiind prietenul lui.

Curios lucru, dar nici eu nu mă gândisem vreodată că Hassan ar fi prietenul meu. Oricum, nu în sensul obişnuit. Şi ce dacă am învăţat unul de la altul să mergem pe bicicletă, fără să ţinem mâinile pe coarne, sau să construim un aparat de filmat dintr-o cutie de carton, care, culmea, mai şi funcţiona? Şi ce dacă ne-am petrecut multe ierni înălţând şi vânând zmeie? Şi ce dacă, pentru mine, Afganistanul are şi azi chipul unui băiat firav, cu capul ras, cu urechile plasate prea jos, cu o feţişoară de păpuşă chinezească, luminată de zâmbetul buzei de iepure?

Şi ce dacă ne leagă toate aceste lucruri? Peste istorie se trece greu. Ca şi peste religie. La urma urmei, eu eram paştun, iar el – hazar, eu eram sunit, iar el – şiit şi nimic nu avea să schimbe asta. Nimic.

Dar de-a buşilea am început să mergem împreună, noi doi, şi nici o istorie, etnie, societate sau religie nu aveau să schimbe asta. Mi-am petrecut primii doisprezece ani din viaţă jucându-mă, în cea mai mare parte a timpului, cu Hassan. Uneori, mi se pare că toată copilăria mea este o lungă vară, care s-a scurs alene alături de Hassan, în timp ce ne urmăream pe lianele încâlcite din copaci sau ne jucam de-a „hoţii şi vardiştii“, de-a v-aţi ascunselea, de-a cowboy-ii şi indienii sau torturam insecte – îndeletnicire care a culminat cu smulgerea acului unei albine şi legarea bietei creaturi cu o aţă, ca să o putem trage înapoi de câte ori încerca să îşi ia zborul.

Îi necăjeam pe kochi, nomazii care treceau prin Kabul, în drumul lor spre munţii din nord. Când se apropiau de cartierul nostru auzeam caravanele, cu behăitul oilor şi al caprelor şi clopoţeii de la gâtul cămilelor. Fugeam afară să vedem caravanele care se târau încet pe strada noastră, bărbaţii cu feţe prăfuite şi tăbăcite de vânt, femeile înveşmântate în caftane lungi, colorate, cu mărgele şi brăţări de argint la mâini şi la glezne. Aruncam cu pietre în caprele lor. Le împroşcam catârii cu apă. Odată l-am pus pe Hassan să se urce pe Zidul porumbului bolnav şi să tragă cu praştia în dosurile cămilelor.

Împreună am văzut primul nostru film western, Rio Bravo, cu John Wayne, la cinematograful Park, chiar peste drum de librăria mea favorită. Îmi amintesc cum îl imploram pe Baba să ne ducă în Iran, ca să-l cunoaştem şi noi pe John Wayne. Baba a izbucnit în râsul lui gălăgios, care parcă îi izvora din fundul gâtului – un sunet care semăna destul de bine cu un motor de camion ambalat, iar când şi-a recăpătat graiul ne-a explicat cum se dublează vocile actorilor. Hassan şi cu mine am rămas ca trăsniţi. Şocaţi. John Wayne chiar nu vorbea farsi şi nici nu era iranian? Era american, ca femeile şi bărbaţii aceia prietenoşi, cu plete lungi, care se învârteau prin Kabul, cu cămăşile lor zdrenţăroase şi ţipător colorate? Am văzut Rio Bravo de trei ori, dar la westernul nostru favorit, Cei Şapte Magnifici, ne-am dus de treisprezece ori. Şi de fiecare dată am plâns la sfârşit, când puştiul mexican îl îngroapă pe Charles Bronson, care s-a dovedit a nu fi nici el iranian.

Făceam plimbări prin bazarul mucegăit din cartierul Shar-e-Nau al Kabulului sau în Oraşul Nou, la vest de cartierul Wazir Akbar Khan. Comentam filmele abia văzute şi ne plimbam prin mulţimea agitată de hazari. Ne croiam drum printre negustori şi cerşetori, hoinărind pe aleile înguste mărginite de şiruri de dughene minuscule şi înghesuite unele în altele. Lunar, Baba îi dădea fiecăruia câte o sumă de bani – zece afgani şi noi îi cheltuiam pe Coca-Cola caldă şi îngheţată din apă de trandafiri presărată cu migdale sfărâmate.

În timpul anului şcolar, aveam o rutină zilnică: până mă târâm eu din pat şi mă scurgeam spre baie, Hassan era deja spălat, îşi spusese rugăciunea de dimineaţă, namaz, împreună cu Ali şi îmi pregătise micul-dejun: ceai fierbinte cu trei cubuleţe de zahăr, o felie de naan prăjită, unsă cu marmelada mea favorită, cu aromă de vişine, totul aranjat frumos pe masă. În timp ce mâncam şi mă plângeam că am teme multe, Hassan îmi făcea patul, îmi lustruia pantofii, îmi călca hainele pentru ziua respectivă şi îmi rânduia cărţile şi creioanele în ghiozdan. Îl auzeam cum fredonează în timp ce îmi călca hainele şi vocea lui lălăia cântece hazare vechi, pe care le cânta pe nas. Apoi, Baba şi cu mine ne urcam în Mustangul lui negru, o maşină care atrăgea priviri invidioase