oriunde mergeam, pentru că era ca maşina condusă de Steve McQueen în Bullit, un film care rulase într-un singur loc, timp de şase luni. Hassan rămânea acasă, să îl ajute pe Ali la treburile zilnice: spălatul de mână al rufelor murdare, întinsul lor în curte, la uscat, frecatul podelelor, cumpăratul de naan proaspătă din bazar, marinarea cărnii pentru masa de prânz, udatul peluzei.

După ore, mă întâlneam cu Hassan, înşfăcam o carte şi o luam la picior spre dealul în formă de castron răsturnat situat la nord de proprietatea tatălui meu, în Wazir Akbar Khan. Chiar în vârful dealului era un vechi cimitir părăsit, cu şiruri de pietre de mormânt cu scrisul şters şi cu poteca năpădită de buruieni. Anotimpuri peste anotimpuri trecuseră, cu vânturi şi ploi, transformând poarta într-un morman de rugină şi zidurile joase, de piatră albă, în ruine. La intrare era un rodiu. Într-o vară, am folosit unul dintre cuţitele de bucătărie ale lui Ali ca să ne scrijelim numele pe trunchiul lui: „Amir şi Hassan – sultanii din Kabul.“ Cu aceste cuvinte, devenise oficial: copacul era al nostru. După şcoală, Hassan şi cu mine ne urcam în el şi culegeam rodiile roşii ca sângele. După ce mâncam şi ne ştergeam pe mâini cu iarbă, îi citeam lui Hassan.

Stând cu picioarele încrucişate, cu umbrele şi luminile trimise de frunzele rodiului dansându-i pe faţă, Hassan smulgea absent fire de iarbă din pământ, în timp ce asculta ce-i citeam eu, pentru că el nu ştia să citească. Acel Hassan va rămâne analfabet, ca Ali şi ca majoritatea hazarilor, cărora aşa le fusese sortit din secunda în care veniseră pe lume – ba, poate că lui Hassan i-o fi fost sortit din pântecul cel neprimitor al mamei lui, Sanaubar. La urma urmei, la ce-i foloseşte unui servitor să ştie să citească? Dar în ciuda faptului că era analfabet, sau poate tocmai de aceea, Hassan era atras de misterul cuvintelor, sedus de o lume secretă care îi era interzisă. Îi citeam poezii, povestiri, uneori şi ghicitori, deşi din acestea din urmă am încetat să-i mai citesc când am văzut că era mai bun ca mine la dezlegarea lor. Aşa că îi citeam lucruri cu care să-şi bată capul mai puţin, cum ar fi Nenorocirile molohului Nasruddin şi ale măgarului său. Stăteam ore întregi sub copacul acela, până când soarele apunea la vest şi Hassan tot insista că mai e destulă lumină pentru încă o povestire, pentru încă un capitol.

Partea mea favorită din lectură era când ajungeam la un cuvânt dificil, pe care el nu-l ştia. Îl tachinam, subliniindu-i ignoranţa. Odată, îi citeam o poveste cu molahul Nasruddin, când m-a oprit:

— Ce înseamnă cuvântul ăla?

— Care?

— Imbecil.

— Nu ştii ce înseamnă? i-am răspuns rânjind.

— Nu, Amir aga.

— Dar e un cuvânt atât de obişnuit!

— Da’ eu nu-l ştiu. Chiar dacă o fi simţit ironia din spatele mirării mele prefăcute, faţa lui zâmbitoare nu a lăsat să se vadă nimic.

— Păi, toată lumea de la mine de la şcoală ştie ce înseamnă, am zis. Ia să vedem: „imbecil” – înseamnă „inteligent, deştept”. O să îl folosesc într-o propoziţie, ca să înţelegi mai bine: „Când vine vorba de cuvinte, Hassan e un imbecil.”

— Aha, a zis el, dând din cap că a înţeles.

O să mă simt mereu vinovat pentru asta. Mai târziu, i-am dat un tricou vechi ca să mă revanşez, cum făceam de fiecare dată. Mă întrecusem cu gluma, chiar dacă era una nevinovată.

Cartea favorită a lui Hassan era Shahnamah, o poveste veche, din secolul al zecelea, cu eroi persani. Îi plăceau toate capitolele, şahii de demult, Feridoun, Zal şi Rudabeh. Dar cel mai mult ne plăcea „Rostam şi Sohrab”, povestea marelui luptător Rostam şi a calului său iute de picior, Rakhsh. Rostam îşi răneşte de moarte viteazul inamic, pe Sohrab, pe câmpul de luptă, pentru ca apoi să afle că era fiul pierdut de multă vreme. Doborât de durere, Rostam ascultă ultimele cuvinte ale fiului său:

„De eşti cu adevărat al meu tată, atunci află că ţi-ai mânjit paloşul luând viaţa celui de acelaşi sânge – fiul tău. Şi chiar de ai făcut-o din îndărătnicie, eu crezut-am că dragostea ţi-o voi câştiga şi te-am implorat strigându-te pe nume, căci am crezut că văd în tine umbra amintirii mamei mele moarte. Dar în zadar am încercat inima să îţi înduplec, acum simt că e vremea să mă duc. Maica mă aşteaptă…”

— Te rog, mai citeşte o dată, Amir aga, mă ruga Hassan. Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi în timp ce îi citeam pasajul şi de fiecare dată mă întrebam pentru cine plângea, pentru îndureratul Rostam, care îşi sfâşia hainele de deznădejde şi îşi turna cenuşă peste pletele albite de durere, sau pentru Sohrab, care tânjise în zadar după dragostea tatălui său? Eu, unul, nu vedeam soarta lui Rostam ca pe un destin tragic. La urma urmei, nu ascund toţi taţii, în adâncul inimii, dorinţa secretă de a-şi omorî fiii?

 

Odată – era în iulie 1973 – i-am jucat alt renghi lui Hassan. Îi citeam, când deodată m-am hotărât să mă abat de la cele scrise în carte. Mă prefăceam că citesc din carte, dând foile una după alta, dar ce spuneam eu nu mai avea nici o legătură cu ce scria acolo, fiindcă inventam propriile mele poveşti. Hassan, bineînţeles, habar nu avea. Pentru el, cuvintele scrise erau un soi de coduri secrete, care se întrepătrundeau într-o reţea misterioasă. Cuvintele astea erau uşi secrete, iar eu eram păstrătorul tuturor cheilor. La sfârşit, l-am întrebat dacă i-a plăcut povestirea şi mi-am înăbuşit cu greu râsul care îmi gâlgâia în gât, când Hassan a început să bată din palme:

— Ce faci? l-am întrebat.

— Asta e cea mai grozavă poveste pe care am auzit-o de la tine în ultima vreme, a zis el, încă aplaudând.

Am râs.

— Chiar?

— Chiar.

— Foarte interesant! am murmurat eu. Eram uimit! Era… cu totul neaşteptat! Eşti absolut sigur, Hassan?

El aplauda mai departe.

— A fost grozavă, Amir aga! Îmi mai citeşti şi mâine din ea?

— Grozav, fascinant! am mormăit eu, cu respiraţia un pic întretăiată, simţindu-mă ca unul care tocmai a descoperit