o comoară îngropată în propria ogradă. În timp ce coboram de pe deal, ideile răsăreau în capul meu una după alta, ca artificiile la Chaman. Cea mai bună poveste pe care mi-ai citit-o în ultima vreme, zisese el. Îi citisem foarte multe povestiri. Brusc, am auzit vocea lui Hassan, care mă întreba ceva.

— Ce-ai zis?

— Ce înseamnă „fascinant”?

Am râs. L-am îmbrăţişat zdravăn şi l-am sărutat pe obraz.

— Asta pentru ce-a fost? mi-a zis uimit, roşind.

L-am înghiontit prieteneşte. Şi i-am zâmbit.

— Eşti un prinţ, Hassan. Eşti un prinţ şi eu te iubesc!

În noaptea aceea, am scris prima mea povestire. Mi-a luat treizeci de minute. Era o povestioară sinistră, despre un om care a găsit o cană fermecată şi a descoperit că dacă plânge în ea, lacrimile i se prefac în perle. Dar chiar dacă era sărac de când se ştia, era de felul lui un om vesel, care plângea rar, aşa că a trebuit să se chinuiască să descopere cum să plângă la comandă ca să se îmbogăţească. Pe măsură ce perlele se adunau în cană, creştea şi lăcomia lui. Povestea se termina cu omul stând pe un munte de perle, cu un cuţit în mână, plângând neajutorat în cana fermecată, cu preaiubita-i soţie ucisă în braţele sale.

În seara aceea, am urcat scările şi am intrat în fumoar, la Baba, ţinând în mână cele două pagini pe care îmi mâzgălisem povestea. Baba şi Rahim Khan fumau şi serveau coniac:

— Ce este, Amir? a zis Baba, lăsându-se pe spate şi împreunându-şi mâinile sub cap, tolănit pe canapea. În jurul feţei lui pluteau colăcei de fum albăstrui. Privirea lui mă făcea să-mi simt gâtul uscat. Mi-am dres vocea şi i-am spus că scrisesem o poveste.

Baba a încuviinţat din cap şi mi-a zâmbit, un zâmbet de-abia schiţat, care trăda lipsa lui de interes.

— A, bravo, e foarte bine, nu-i aşa? a mai zis el. Apoi, nimic. Mă privea doar, prin norul de fum.

Probabil că am stat acolo cam un minut, dar mi s-a părut cel mai lung minut din viaţa mea. Secundele se târau încet, despărţite de o eternitate. Aerul se făcea tot mai greu, devenind aproape solid. Simţeam că nu mai pot să respir. Baba a continuat să mă ţintuiască cu privirea, fără să se ofere să citească.

Ca întotdeauna, Rahim a fost cel care mi-a sărit în ajutor. A întins mâna spre foi şi mi-a dăruit un zâmbet care nu avea nimic prefăcut în el.

— Nu mi-o dai mie, Amir jan? Mi-ar plăcea tare mult să o citesc. Baba nu folosea aproape niciodată apelativul tandru de jan (dragă) când mi se adresa.

Baba a ridicat din umeri şi a sărit în picioare. Părea uşurat, ca şi când şi pe el îl salvase Rahim Khan.

— Da, dă-i-o lui Kaka Rahim. Eu mă duc sus să mă pregătesc.

Şi cu aceste cuvinte a părăsit camera. În majoritatea timpului îl adoram pe Baba cu o intensitate aproape religioasă, dar în clipa asta aş fi vrut să-mi deschid venele şi să las să se scurgă sângele lui blestemat din trupul meu, până la ultima picătură.

O oră mai târziu, când cerul începea să se întunece odată cu lăsarea serii, s-au îndreptat spre maşină, ca să meargă la o petrecere. Înainte de a ieşi, Rahim Khan s-a lăsat pe vine, în faţa mea şi mi-a dat povestea înapoi şi o altă hârtie, împăturită. Mi-a zâmbit strălucitor şi mi-a făcut cu ochiul, apoi a zis: „Pentru tine. Citeşte mai târziu!”. După care a făcut o pauză şi a adăugat un singur cuvânt, care m-a încurajat mai mult decât orice mi-ar fi spus vreodată vreun editor. Cuvântul acela era „bravo”.

Când au plecat, m-am aşezat pe patul meu, dorindu-mi ca Rahim Khan să fi fost tatăl meu. Apoi m-am gândit la Baba, la pieptul lui uriaş şi la cât de bine era când mă ţinea acolo, la felul cum mirosea a Brut dimineaţa şi la gâdilatul bărbii lui pe faţa mea. M-am simţit brusc copleşit de un asemenea sentiment de vinovăţie, încât am fugit la baie şi am vomitat în chiuvetă.

Mai târziu, în noaptea aceea, cum stăteam încovrigat în patul meu, am citit biletul lui Rahim Khan o dată şi încă o dată. Scria cam aşa:

 

Amir jan,

Mi-a plăcut foarte mult povestea ta. Mashallah, Dumnezeu te-a înzestrat cu un dar deosebit. De acum e de datoria ta să valorifici acest talent, fiindcă cel care îşi iroseşte talentul pe care i l-a dat Dumnezeu este un măgar. Ai un stil tare interesant şi o gramatică corectă, dar cel mai impresionant lucru la povestea ta este tonul ironic. Poate că nici nu ştii ce înseamnă cuvântul ăsta, dar vei şti într-o bună zi. E ceva ce unii scriitori caută în întreaga lor carieră şi nu găsesc niciodată. Tu ai reuşit de la prima poveste.

Uşa mea îţi este şi îţi va fi mereu deschisă, Amir jan. Voi asculta orice poveste vei avea de povestit.

Prietenul tău,

Rahim

 

Luat pe sus de biletul lui Rahim Khan, am înşfăcat povestea şi am coborât val-vârtej pe scări, spre cămăruţa în care, pe o saltea, dormeau Ali şi Hassan. Dormeau în casă numai când era Baba plecat, iar Ali trebuia să aibă grijă de mine. L-am scuturat pe Hassan până când s-a trezit şi l-am întrebat dacă vrea să audă o poveste.

S-a frecat la ochii grei de somn şi s-a întins.

— Acum? Cât e ceasul?

— Lasă ceasul! Povestea asta e deosebită. Am scris-o chiar eu, am murmurat, sperând să nu îl trezesc pe Ali. Faţa lui Hassan s-a luminat.

— Atunci, trebuie s-o aud! a zis, trăgând pătura de pe el.

I-am citit-o în living, lângă şemineul de marmură. Fără jocuri de cuvinte de data asta, doar era vorba de mine! Hassan a fost ascultătorul perfect în multe privinţe, fiind total absorbit