de poveste, pe faţa lui oglindindu-se toate nuanţele ei. Când am citit ultima propoziţie, a aplaudat, încercând să nu facă prea mult zgomot.

— Mashallah, Amir aga! Bravo! Faţa lui radia.

— Ţi-a plăcut? i-am zis, gustând pentru a doua oară – şi ce dulce era – din plăcerea unei cronici favorabile.

— Într-o bună zi, Inshallah, vei ajunge un mare scriitor! a zis Hassan. Iar oamenii din lumea întreagă or să-ţi citească poveştile!

— Exagerezi, Hassan! i-am spus, iubindu-l pentru ce zisese.

— Ba nu, o să fii mare şi celebru, a insistat el. Apoi a făcut o scurtă pauză, de parcă avea de gând să mai spună ceva. A cumpănit bine cuvintele şi şi-a dres vocea. Dar îmi dai voie să-ţi pun nişte întrebări în legătură cu povestea asta? a zis cu timiditate.

— Bineînţeles.

— Păi… a început, apoi a părut să renunţe.

— Spune, Hassan! am zis zâmbind, cu toate că, brusc, scriitorul nesigur din mine nu mai era aşa de sigur dacă vrea să audă sau nu.

— Păi, a spus el, dacă îmi dai voie să te întreb, de ce şi-a omorât bărbatul nevasta; de fapt, de ce trebuia să se simtă trist ca să verse lacrimi? Nu putea să miroasă o ceapă?

Am rămas trăsnit. Aspectul ăsta atât de evident, aproape prostesc, mie nici nu îmi trecuse prin cap. Am mişcat buzele fără să scot nici un sunet. Se părea că în aceeaşi noapte primisem două lecţii esenţiale pentru tehnica unui scriitor: importanţa ironiei şi capcana unui fir narativ care se rupe ca aţa slabă la primul argument solid. Şi lecţia din urmă o primisem de la Hassan, ultimul om de pe lumea asta de la care m-aş fi aşteptat s-o primesc! De la Hassan, care nu ştia să citească şi care nu scrisese un singur cuvinţel în toată viaţa lui! O voce întunecată şi îngheţată mi-a şoptit atunci în ureche: „Ce ştie el, hazarul ăsta analfabet? Nu va fi niciodată altceva decât un amărât de servitor! Cum îndrăzneşte să te critice?”

— Păi, am început eu. Dar n-am mai apucat să-mi termin propoziţia.

Chiar în clipa aceea, Afganistanul se schimba pentru totdeauna.

Capitolul V

Ceva bubuia ca tunetul. Pământul s-a zgâlţâit o clipă şi am auzit ra-ta-ta-ta-ta-ul unei mitraliere. „Tată!“ a ţipat Hassan. Ne-am ridicat în picioare şi ne-am bulucit spre living. L-am găsit pe Ali şchiopătând frenetic de-a lungul foaierului.

— Tată, ce se aude? a ţipat Hassan, alergând cu braţele întinse spre Ali. Ali ne-a îmbrăţişat. O lumină albă a despicat pentru o clipă noaptea, apoi a strălucit din nou, urmată de un stacatto rapid de împuşcături.

— E vânătoare de raţe, a zis Ali cu voce răguşită. E vânătoare de raţe, pe timp de noapte, bine? Nu vă fie frică.

Atunci s-a auzit o sirenă, în depărtare. Undeva, zgomot de sticlă spartă şi un ţipăt. Auzeam oamenii ţipând pe străzi, treziţi din somn, încă în pijamale, probabil, şi cu părul ciufulit şi ochii umflaţi. Hassan plângea. Ali l-a tras mai aproape şi l-a strâns la piept cu tandreţe. Aveam să-mi spun mai târziu că n-am fost deloc invidios pe Hassan. Absolut deloc.

Am stat aşa băgaţi unii în alţii, până la primele ore ale dimineţii. Împuşcăturile şi exploziile au durat mai puţin de o oră, dar au băgat groaza în noi, fiindcă nici unul nu mai auzise până atunci împuşcături pe stradă. Pe atunci erau zgomote necunoscute. Generaţia de copii afgani care nu vor auzi altceva decât sunetele bombelor şi ale mitralierelor nu se născuse încă. Adunaţi cu toţii în sufragerie, în aşteptarea răsăritului de soare, habar nu aveam, nici unul dintre noi, că un mod de viaţă se sfârşise. Modul nostru de viaţă. Sfârşitul, sfârşitul oficial, avea să vină abia în aprilie 1978, odată cu lovitura de stat comunistă, şi apoi în decembrie 1979, când tancurile ruseşti începeau să-şi rostogolească şenilele pe aceleaşi străzi pe care mă jucasem cu Hassan şi să aducă moartea Afganistanului aşa cum îl ştiam şi să marcheze începutul unei ere noi, de vărsări de sânge, care încă mai continuă.

Chiar înainte de ivirea zorilor, maşina lui Baba s-a ivit pe alee. Portiera a rămas deschisă, în timp ce paşii lui se auzeau duduind pe trepte. Apoi a apărut în uşă şi am văzut ceva pe chipul lui, ceva ce nu am recunoscut imediat, pentru că nu o mai văzusem niciodată la Baba: frica.

— Amir! Hassan! a exclamat în timp ce alerga spre noi, cu braţele larg deschise. Au blocat toate drumurile, iar telefoanele nu funcţionează. Eram atât de îngrijorat!

Ne-am lăsat luaţi în braţe şi, pentru o scurtă clipă nebună, m-am bucurat că se întâmplase ce s-a întâmplat în noaptea aceea, deşi cursul evenimentelor nu era prea clar.

 

S-a dovedit că nu fusese o vânătoare de raţe. După cum s-a aflat ulterior, nu împuşcaseră mai nimic în noaptea aceea de 17 iulie 1973. Kabulul s-a trezit în dimineaţa următoare şi a descoperit că monarhia aparţinea acum trecutului. Regele, Zahir Shah, fugise în Italia. În lipsa lui, vărul său, Daoud Khan, pusese capăt celor patruzeci de ani de monarhie, fără vărsare de sânge.

Îmi amintesc că în dimineaţa următoare eu şi Hassan ne furişam din biroul tatei, în timp ce Baba şi Rahim Khan sorbeau ceai negru şi ascultau la „Radio Kabul” ultimele ştiri privind lovitura de stat.

— Amir aga? a murmurat Hassan.

— Ce-i?

— Ce-i aia „republică”?

Am ridicat din umeri.

— Habar n-am! am ridicat eu din umeri.

La radioul lui Baba tot repetau cuvântul ăsta, „republică”, iar şi iar.

— Amir aga? a murmurat Hassan.

— Ce-i?

— Nu înseamnă „tată”, iar eu n-o să trebuiască să mă mut imediat?

— Nu, nu cred, am murmurat şi eu.

Hassan a chibzuit îndelung.

— Amir aga!

— Ce-i?

— Da’ nu vreau să ne trimită, pe mine şi pe tata, departe de aici!

Am zâmbit.

— Bas, catâr căpos ce eşti! Nu vă trimite nimeni nicăieri!

— Amir aga?

— Ce-i?

— Vrei să ne căţărăm în copacul nostru?

Am afişat un zâmbet larg. Ăsta era alt lucru grozav la Hassan: ştia întotdeauna când şi ce să spună – ştirile de la radio deveniseră tare plictisitoare. Hassan s-a dus în cămăruţa lui să se pregătească, iar eu am fugit sus să iau o carte. Apoi m-am dus în bucătărie, mi-am îndesat în buzunare nişte nuci şi am alergat afară, unde