Am traversat bulevardul şi mergeam acum pe o potecă de pământ bolovănos care o lua la deal, când, dintr-o dată, o piatră l-a lovit pe Hassan în spate. Ne-am întors amândoi deodată şi am simţit că-mi stă inima în loc: Assef şi doi prieteni ai lui, Wali şi Kamal, se apropiau de noi.

Assef era fiul unui prieten al tatei, Mahmood, care era pilot de linie aeriană. Familia acestuia locuia la câteva străzi de casa noastră, mai la sud, într-un complex rezidenţial pretenţios, înconjurat de ziduri înalte şi palmieri. Dacă erai un puşti din cartierul Wazir Akbar Khan din Kabul, nu se putea să nu fi auzit – şi spre binele tău nu din proprie experienţă – de faimosul box cu bile de oţel inoxidabil al lui Assef. Născut dintr-o mamă nemţoaică şi un tată afgan, blondul Assef cel cu ochi albaştri domnea peste ceilalţi copii. Faima lui de sălbatic, binemeritată de altfel, se răspândise în scurt timp pe străzi. Flancat de prieteni obedienţi, cutreiera cartierul, ca un han care-şi străbate pământurile, înconjurat de curteni slugarnici. Cuvântul lui era literă de lege şi, dacă aveai nevoie de un pic de disciplină, atunci o bătaie cu bile de oţel era instrumentul educativ cel mai potrivit. L-am văzut odată aplicându-i o corecţie unui copil din cartierul Karteh Char. N-am să uit niciodată cum luceau ochii albaştri ai lui Assef, cu o cruzime care friza demenţa şi cum rânjea, Dumnezeule, cum rânjea, în vreme ce îl lovea fără milă pe puştiul ăla amărât. Nu se oprise până nu îl lăsase fără cunoştinţă. Unii băieţi din Wazir Akbar Khan îl porecliseră Assef Goshkhor sau Assef „Mâncătorul de urechi”. Bineînţeles că nici unul nu îndrăznea să-i spună aşa în faţă, doar dacă nu voiau să îndure aceeaşi soartă ca a bietului puşti, care inspirase fără să vrea porecla asta, când se bătuse cu Assef pentru un zmeu şi sfârşise prin a-şi pescui urechea dreaptă din şanţul plin de noroi. Peste ani şi ani, am învăţat un cuvânt englezesc, care defineşte ce fel de creatură era Assef, cuvânt pentru care nu există un echivalent perfect în farsi – sociopat.

Dintre toţi băieţii din vecini care îl torturau pe Ali, Assef era de departe cel mai neîndurător. Era, de fapt, cel care inventase jignitorul Babalu: „Hei, Babalu, pe cine ai mâncat azi? Ei? Hai, Babalu, zâmbeşte-ne frumos!” Iar în zilele în care se simţea în mod special plin de inspiraţie, „condimenta” cu adaosuri de genul: „Hei, tu ăla cu nasul turtit! Babalu, pe cine ai mâncat azi? Spune-ne, măi, ochi-de-măgar!“

Şi iată-l acum, venind agale spre noi ai mâinile înfipte în şolduri, cu adidaşii stârnind mici nori de praf.

— ’Neaţa, kunis! a exclamat Assef, făcând un semn cu mâna – „poponar” era o altă insultă favorită de-a lui. Hassan s-a ascuns după mine când i-a văzut pe cei trei băieţi mai mari apropiindu-se. S-au înfipt în faţa noastră, îmbrăcaţi în blugi şi cu tricouri colorate. Deasupra tuturor – Assef, cu braţele vânjoase încrucişate pe piept şi cu un rânjet sălbatic pe buze. Nu era prima dată când mă gândeam că Assef nu e chiar în toate minţile. Şi m-am mai gândit ce norocos sunt că Baba e tatăl meu – singurul motiv pentru care, bănuiesc, Assef se abţinea să mă hărţuiască prea mult.

Şi-a înălţat bărbia, împungând aerul în direcţia lui Hassan:

— Ei, Nas-turtit, a zis el. Ce face Babalu?

Hassan nu a zis nimic şi s-a mai tras cu un pas în spatele meu.

— Aţi auzit veştile, băieţi? a zis Assef, cu rânjetu-i nelipsit. Regele a plecat. Mare pagubă. Trăiască preşedintele! Ştiai, Amir, că tata îl cunoaşte pe Daoud Khan?

— Da, şi tata, am zis eu. În realitate, n-aveam habar dacă e aşa sau nu.

— „Da, şi tata”, m-a maimuţărit Assef, cu voce miorlăită. Kamal şi Wali au început să cotcodăcească la unison. Aş fi vrut să fie Baba acolo.

— Păi, Daoud Khan a fost invitat la noi la masă, anul trecut, a continuat Assef. Ce zici de asta, Amir?

Mă întrebam dacă ne-ar auzi cineva ţipând, de aici, din colţul ăsta pustiu şi uitat de lume. Casa lui Baba era la vreun kilometru distanţă. Îmi doream să fi rămas acasă.

— Ştii ce o să-i spun lui Daoud Khan data viitoare, când mai vine la noi acasă? a zis Assef. O să am o discuţie cu el, ca de la bărbat la bărbat, de la mard la mard. O să-i spun ce i-am spus şi maică-mii. Despre Hitler. Ei, ăla conducător! Mare, tipul! Un vizionar! O să-i spun lui Daoud Khan că, dacă Hitler ar fi fost lăsat să termine ce începuse, lumea ar fi fost acum un loc mai bun.

— Baba zice că Hitler era nebun, că a ordonat să fie ucişi o mulţime de oameni nevinovaţi, m-am auzit vorbind înainte să-mi dau seama şi să-mi încleştez mâna peste gură.

Assef s-a răstit la mine:

— Parcă ai fi maică-mea, şi ea e nemţoaică; ar trebui să ştie mai bine! Dar asta vor ei să te facă să crezi, nu? Nu vor să ştii adevărul!

Nu ştiam cine sunt „ei“ sau ce „adevăr” ascund şi nici nu voiam să aflu. Aş fi vrut să nu fi zis nimic. Aş fi vrut, pentru a câta oară, să ridic capul din pământ şi să-l văd pe Baba urcând dealul!

— Dar pentru asta trebuie să citeşti cărţi din cele pe care nu le găseşti la şcoală! a zis Assef. Eu le-am citit şi mi-au deschis ochii. Acum am o viziune clară şi o să i-o împărtăşesc şi noului preşedinte. Ştii la ce mă refer?

Am scuturat din cap. Oricum avea să-mi spună; Assef îşi dădea singur răspunsuri.

Ochii lui albaştri au licărit în direcţia lui Hassan.

— Afganistanul e pământul paştunilor. A fost şi va fi întotdeauna. Noi suntem adevăraţii afgani, rasa pură, nu Nas-turtit ăsta de aici! Ai lui ne poluează pământul, watan al nostru. Ne murdăresc sângele. A făcut un gest grandios cu braţele, de parcă ar fi măturat ceva sau pe cineva. Afganistanul e pentru paştuni,