Assef şi-a mutat din nou privirea asupra mea. Părea că se trezise dintr-un vis frumos.

— E prea târziu pentru Hitler, dar nu şi pentru noi!

Întinse mâna după ceva din buzunarul de la spate al pantalonilor.

— O să-i cer preşedintelui să facă ceea ce regele nu a avut quwat să facă. Să cureţe Afganistanul de toţi jegoşii kasseef de hazari.

— Lasă-ne să plecăm, Assef! am zis, urând felul în care vocea mea a tremurat. Noi nu ţi-am făcut nimic.

— Ba mi-aţi făcut! a zis Assef. Şi am zărit, cu inima cât un purice, ce se străduia să pescuiască din buzunar. Bineînţeles. Boxul cu bile de oţel sclipea în soare. Mă deranjaţi chiar foarte tare. Ba, să ştii că tu mă deranjezi mai mult decât hazarul ăsta. Cum poţi să-i vorbeşti, să te joci cu el, să-l laşi să te atingă? a mai zis cu vocea mustind de dezgust. Wali şi Kamal mormăiră şi încuviinţară din cap. Assef îşi miji ochii. Scutură din cap. Când vorbi din nou, tonul lui era la fel de scârbit ca şi chipul: Cum poţi să-i spui „prietene”?

— Dar nu e prietenul meu – am răbufnit eu. E servitorul meu! Oare mă gândisem vreodată la asta? Sigur că nu! Nu, n-o făcusem. Mă purtam frumos cu Hassan, ca şi cu un prieten, mai frumos chiar, mai degrabă ca şi cu un frate. Dar dacă aşa era, atunci de ce, când veneau la Baba prietenii lui, cu copiii lor, nu îl luam şi pe Hassan să se joace cu noi? De ce mă jucam cu Hassan numai când nu era nimeni prin preajmă?

Assef a scos praştia. Mi-a aruncat o privire îngheţată.

— Şi tu faci parte din problema asta, Amir! Dacă idioţii ca tine şi ca tatăl tău nu ar ţine pe lângă ei asemenea indivizi, am fi scăpat de mult de ei. S-ar fi dus cu toţii să putrezească în Hazarajat, acolo unde le e locul. Eşti o ruşine pentru Afganistan!

Am privit în ochii lui de nebun şi am văzut că vorbea serios. Chiar voia să-mi facă rău. Assef şi-a ridicat pumnul şi s-a apropiat de mine.

Deodată am simţit o mişcare bruscă, ca o rafală, în spatele meu. Cu coada ochiului l-am văzut pe Hassan aplecându-se şi ridicându-se rapid. Ochii lui Assef au lucit spre ceva din spatele meu şi s-au mărit a surpriză. Am văzut aceeaşi privire, de surpriză totală, pe feţele lui Kamal şi Wali, atunci când au văzut şi ei ce se întâmplase în spatele meu.

M-am întors şi m-am trezit cu praştia lui Hassan în dreptul nasului. Hassan trăsese elasticul până la capăt. În cupa praştiei era o piatră cât o castană. Hassan ţinea praştia îndreptată direct spre faţa lui Assef. Îi tremura mâna din cauza efortului de a ţine elasticul întins şi pe frunte începuseră să îi apară mici broboane de transpiraţie.

— Te rog să ne laşi în pace, aga, a zis Hassan pe un ton neutru. I s-a adresat lui Assef cu „aga“ şi m-am întrebat, pentru o clipă, cum o fi să trăieşti având impregnat atât de bine simţul ierarhiei şi locul propriu într-o asemenea ierarhie.

Assef şi-a arătat dinţii într-un rânjet:

— Las-o jos, hazar fără mamă ce eşti!

— Te rog să ne laşi în pace, aga, a zis Hassan.

Assef a zâmbit:

— Poate nu ai băgat de seamă, dar noi suntem trei, iar voi, doar doi.

Hassan a ridicat din umeri. Un străin ar fi zis că nu pare deloc speriat. Dar faţa lui făcea parte dintre primele mele amintiri şi îi ştiam toate nuanţele, fiecare strâmbătură sau încreţitură care o însufleţise vreodată. Şi am văzut că era speriat. Murea de frică.

— Ai dreptate, aga. Dar poate că nu ai băgat de seamă că praştia e la mine. Dacă faci vreo mişcare, o să trebuiască să-ţi schimbe porecla din Assef „Mâncătorul de urechi” în Assef „Chiorul”, pentru că piatra asta ţinteşte chiar acum ochiul tău stâng, a zis el pe un ton atât de neutru încât chiar şi eu a trebuit să-mi încordez auzul ca să percep sub vocea aparent calmă nuanţa de fiică pe care i-o ştiam.

Gura lui Assef s-a strâmbat. Wali şi Kamal urmăreau acest schimb de replici cu un sentiment vecin cu fascinaţia. Cineva le înfruntase zeul. Îl umilise. Ba mai rău, acel cineva era un hazar numai piele şi os. Assef se uita când la piatră, când la Hassan, încercând să desluşească intenţia de pe chipul lui. Ceea ce a văzut l-a convins că Hassan are intenţii extrem de serioase, pentru că şi-a lăsat pumnul în jos.

— Ar trebui să ştii ceva despre mine, hazarule, a zis Assef cu voce gravă. Sunt un om tare răbdător. O să-mi vină şi mie rândul, crede-mă!

Se întoarse spre mine.

— E valabil şi pentru tine, Amir! Într-o bună zi o să-mi dai socoteală, când o să fim doar noi doi. Apoi făcu un pas înapoi. Discipolii îl urmară. Mare greşeală a mai făcut hazarul ăsta al tău azi, Amir, a mai zis el.

Apoi s-au întors toţi trei şi au plecat. I-am urmărit cu privirea până au coborât dealul şi au dispărut în spatele unui zid.

Hassan încerca să-şi îndese praştia în betelia pantalonilor, cu mâini tremurânde. Gura i s-a strâmbat în ceva ce voia să fie un zâmbet încurajator. I-au trebuit cinci încercări ca să-şi înfăşoare praştia în jurul sforii cu care-i erau legaţi nădragii. Nici unul dintre noi nu a mai spus aproape nimic pe drumul de întoarcere spre casă, tremurând în adâncul sufletului de teama că la fiecare colţ ar putea să ne pândească Assef cu prietenii lui şi să tabere asupra noastră. Dar nu au făcut-o şi asta ar fi trebuit să ne liniştească puţin. Dar nu a fost aşa. Deloc.

În următorii doi ani, cuvintele dezvoltare economică şi reformă au fost pe buzele multora în Kabul. Monarhia constituţională fusese abolită şi înlocuită cu republica, condusă de un preşedinte al republicii. O vreme, un val de efervescenţă şi avânt reformator a măturat ţara; oamenii vorbeau despre drepturile femeilor şi tehnologia modernă.

Pentru cei mai mulţi, chiar dacă un nou conducător locuia la