Arg – palatal regal din Kabul – viaţa se scurgea la fel. Oamenii mergeau la lucru de sâmbătă până joi, iar vinerea se strângeau la picnic, în parcuri, pe malurile Lacului Ghargha, în Grădinile Paghman. Autobuze colorate şi supraetajate, gemând de călători, străbăteau străduţele înguste ale Kabulului, însoţite permanent de vocile ridicate ale taxatorilor, care călăreau bara din spate a vehiculelor, urlând indicaţii şoferilor, cu accentul lor puternic, de Kabul. Când venea Eid-ul, cele trei zile de sărbătoare care încheiau luna sfântă a Ramadanului, locuitorii Kabulului, îmbrăcaţi în haine noi şi frumoase, de sărbătoare, porneau să-şi viziteze familiile. Oamenii se îmbrăţişau, se sărutau şi îşi urau „Eid Mubarak!“ – „Eid fericit!” Copiii deschideau cadourile şi se jucau cu ouăle fierte, vopsite în culori vesele.

Pe la începutul acelei ierni din anul 1974, mă jucam cu Hassan în curte, construiam o cazemată de zăpadă, când Ali l-a chemat pe Hassan înăuntru:

— Hassan, aga sahib vrea să-ţi vorbească!

Ali stătea în uşa de la intrare, îmbrăcat în alb, cu braţele încrucişate la piept, iar din gură îi ieşeau aburi.

Am schimbat un zâmbet cu Hassan. Aşteptasem toată ziua să îl cheme: era ziua lui de naştere.

— Ce e, tată, ştii? Ne spui şi nouă? a întrebat Hassan. Îi străluceau ochii.

Ali a ridicat din umeri.

— Aga sahib nu mi-a spus.

— Hai, Ali, te rugăm, spune-ne! am insistat şi eu. O fi o carte de colorat? Sau un pistol nou?

Ca şi Hassan, Ali era incapabil să mintă. În fiecare an, se prefăcea că nu are habar ce ne cumpărase Baba de zilele noastre de naştere. Şi în fiecare an, ochii îl trădau şi noi reuşeam să-l tragem de limbă. De data asta, însă, se părea că spune adevărul.

Baba nu uita niciodată de ziua de naştere a lui Hassan. O vreme, l-a întrebat pe Hassan ce vrea, dar într-un final a renunţat la acest obicei fiindcă Hassan, în modestia lui, nu vroia niciodată nici un cadou. Aşa că, în fiecare iarnă, Baba alegea el ceva. Într-un an i-a luat 1111 camion japonez de jucărie, apoi în alt an i-a luat o locomotivă electrică, cu şine şi cu tot tacâmul. Cu un an înainte, Baba îl luase pe Hassan prin surprindere cu o pălărie de cowboy, din piele, exact cum avea Clint Eastwood în Cel bun, cel rău şi cel urât, film care luase în sufletul nostru locul ocupat înainte de Cei Şapte Magnifici – westernul nostru favorit. Toată iarna aia, eu şi Hassan am purtat pălăria cu rândul şi am fredonat melodia genericului în timp ce escaladam munţii de zăpadă şi ne împuşcam unul pe celălalt.

Ne-am scos mănuşile şi cizmele pline de zăpadă în faţa uşii de la intrare. Când am păşit în living, l-am găsit pe Baba lângă soba de fontă în care ardea zdravăn focul, stând de vorbă cu un indian micuţ şi chel, îmbrăcat cu un costum maro, cu cravată roşie.

— Hassan, a zis Baba, zâmbind şmechereşte, fă cunoştinţă cu cadoul de ziua ta.

M-am uitat la Hasan şi el la mine, nedumeriţi. Nu se zărea nici o cutie Inimos împachetată. Nici o pungă de cadouri. Nici o jucărie. Doar Ali, care stătea în spatele nostru, Baba şi indianul lui sclivisit, care arăta ca un profesor de matematică.

Indianul în costum maro a zâmbit şi i-a întins mâna lui Hassan.

— Sunt dr. Kumar, a zis. Încântat să te cunosc. Vorbea farsi cu un accent hindi gros, rulând sunetele.

— Salaam alaykum, a zis Hassan nesigur. A înclinat politicos capul, dar ochii îl căutau pe tatăl lui. Ali s-a apropiat şi şi-a pus mâna pe umărul lui.

Baba a întâlnit privirea îngrijorată şi uimită a lui Hassan:

— L-am adus pe dr. Kumar din New Delhi. Dr. Kumar e chirurg plastician.

— Ştii ce înseamnă asta? l-a întrebat omuleţul indian pe Hassan, care a scuturat din cap nedumerit. S-a uitat neajutorat la mine, dar am ridicat din umeri. Tot ce ştiam era că mergi la chirurg să te facă bine, dacă ai apendicită. Ştiam pentru că unul dintre colegii mei de clasă murise din cauza asta în urmă cu un an şi învăţătorul ne spusese că nu l-au dus la timp la operaţie. Ne-am uitat amândoi la Ali, dar, bineînţeles, cu el nu ştiai niciodată. Faţa îi era impasibilă, ca întotdeauna, deşi o nuanţă de sobrietate îi întunecase privirea.

— Ei bine, a zis dr. Kumar, treaba mea e să rezolv anumite lucruri legate de corpul oamenilor. Uneori, poate fi vorba de faţa lor.

— Ali, a zis Hassan. Şi-a mutat privirea de la dr. Kumar la Baba, apoi la Ali. Şi-a atins buza de sus cu mâna. Ah, a zis din nou.

— E un cadou neobişnuit, ştiu, a zis Baba. Şi, probabil, nu asta aveai în minte, dar e un cadou care te va ţine toată viaţa.

— Ali, a zis Hassan lingându-şi buzele. Şi-a dres vocea. Aga sahib, o să, o să…

— Deloc, a intervenit dr. Kumar, zâmbind cu blândeţe. N-o să te doară deloc. De fapt, o să-ţi dau un medicament şi n-o să-ţi aminteşti nimic.

— Ah, a zis Hassan. I-a întors zâmbetul, uşurat. Uşurat pe moment, desigur. Nu că mi-ar fi frică, aga sahib, dar…

Poate că îl păcăliseră pe Hassan, dar nu şi pe mine. Ştiam că atunci când doctorii îţi spun că n-o să te doară, dai de bucluc. Îmi aminteam cu groază circumcizia mea de anul trecut. Doctorul îmi servise aceeaşi replică, asigurându-mă încă o dată că nu o să mă doară deloc. Dar după ce a trecut efectul anestezicului, târziu, în noaptea aceea, am simţit că parcă cineva îmi apăsa un cărbune înroşit pe vintre. De ce o fi aşteptat Baba până la zece ani ca să-mi facă circumcizia era peste puterea mea de înţelegere şi era un lucru pentru care nu aveam să îl iert niciodată.

Mi-aş fi dorit să am şi eu un fel de cicatrice pe undeva, ca să obţin simpatia lui Baba. Nu era corect! Hassan nu făcuse nimic ca să câştige afecţiunea lui Baba; doar se născuse cu buza aia de iepure stupidă!

Operaţia a decurs bine. La început am fost cu toţii niţeluş şocaţi când i-au dat jos