bandajele, dar ne-am păstrat zâmbetul pe buze, aşa cum ne instruise dr. Kumar. Şi nu era uşor, pentru că buza de sus a lui Hassan era o masă informă de ţesut inflamat, o bucată de carne vie. Mă aşteptam să-l aud pe Hassan ţipând de groază când i-a dat asistenta oglinda. Ali l-a ţinut de mână, iar Hassan s-a privit lung şi atent în oglindă. A murmurat ceva ce nu am înţeles. Mi-am apropiat urechea de buzele lui. A murmurat din nou.

— Tashakor. Mulţumesc.

Apoi, buzele i s-au strâmbat în ceea ce am descoperit atunci că era un zâmbet. Zâmbea! Aşa cum făcuse ieşind din burta mamei lui.

Umflătura s-a retras, iar rana s-a vindecat în timp. Curând, nu a mai rămas decât o cicatrice roz, ca o linie zimţată care îi alerga pe buza de sus. Până în iarna următoare a devenit o cicatrice palidă. Ironia sorţii! Pentru că în iarna aceea, Hassan a încetat să mai zâmbească.

Capitolul VI

Iarna!

Asta fac în fiecare an, când cade prima zăpadă: ies afară din casă, dimineaţa devreme, încă în pijama, cu braţele la piept, ca să înfrunt frigul. Găsesc aleea, maşina tatei, pereţii, copacii, acoperişurile şi dealurile îngropate sub jumătate de metru de zăpadă. Zâmbesc. Cerul e senin, albastru, zăpada – atât de albă că aproape mă ard ochii. Îmi îndes un pumn de zăpadă în gură şi ascult tăcerea pufoasă, sfâşiată doar de croncănitul ciorilor. Cobor desculţ primele trepte din faţă şi îl chem pe Hassan, să vadă şi el.

Iarna era anotimpul preferat al copiilor din Kabul, cel puţin al celor ai căror taţi îşi puteau permite să cumpere o sobă bună, de fontă. Motivul era simplu: în sezonul rece se închidea şcoala. Pentru mine iarna însemna sfârşitul lungilor exerciţii de împărţire şi al memorării numelui capitalei Bulgariei şi debutul a trei luni de jucat cărţi la gura sobei cu Hassan, al filmelor ruseşti pe care le puteam vedea gratis la cinematograful Park în fiecare marţi dimineaţa, al orezului cu qurma de napi dulci mâncat la prânz, după o dimineaţă întreagă de făcut oameni de zăpadă.

Şi zmeie, desigur. Zmeie care zburau. Şi pe care le vânam.

Pentru câţiva copii fără noroc, iarna nu însemna sfârşitul anului şcolar. Era vorba de aşa-numitele cursuri de iarnă pentru voluntari. Nici unul dintre puştii pe care îi ştiam eu nu se oferise vreodată să participe la ele în calitate de voluntar; o făcuseră părinţii în locul lor. Din fericire pentru mine, Baba nu se număra printre ei. Îmi amintesc de un puşti, Ahmad, care locuia pe aceeaşi stradă, peste drum de noi. Tatăl lui era un fel de doctor, cred. Ahmad avea epilepsie şi purta întotdeauna o vestă de lână şi ochelari cu rame groase – era una dintre victimele obişnuite ale lui Assef. În fiecare dimineaţă, vedeam de la fereastra dormitorului meu cum servitorul lor hazar dădea zăpada la o parte cu lopata, curăţând aleea, ca să poată trece Opelul negru. Mă obişnuisem să-i urmăresc pe Ahmad şi pe tatăl lui urcându-se în maşină, Ahmad cu vesta de lână şi paltonul lui gros, iar în spate cu ghiozdanul ticsit de cărţi şi creioane. Aşteptam până dispăreau de pe alee, pe după colţ, apoi mă băgăm iar în pat, îmbrăcat cu pijamaua mea de flanel. Îmi trăgeam pătura până la bărbie şi priveam pe fereastră spre nord, acolo unde se conturau dealurile cu căciuli de zăpadă. Le priveam până adormeam din nou.

Iubeam iernile din Kabul. Le iubeam pentru blândele degete de ninsoare care îmi băteau noaptea în geam, pentru felul cum scârţâia zăpada proaspătă sub cizmele mele negre, de cauciuc, pentru căldura sobei de fontă în timp ce vântul mătura şuierând curţile şi străzile. Dar mai ales pentru că, pe măsură ce copacii îngheţau, iar drumurile se acopereau cu zăpadă, răceala dintre mine şi Baba se topea puţin. Şi asta din pricina zmeielor! Baba şi cu mine trăiam în aceeaşi casă, dar în sfere diferite. Zmeiele erau singura zonă de contact dintre existenţele astea, subţire, e drept, ca foiţa de ţigară.

 

Cartierele Kabulului se întreceau într-un campionat al zmeielor. Şi dacă erai un puşti din Kabul, ziua întrecerii reprezenta apoteoza sezonului rece. Nu dormeam niciodată în noaptea de dinaintea concursului. Mă zvârcoleam de pe o parte pe alta, făceam umbre de animale pe pereţi sau chiar stăteam singur pe balcon, în întuneric, înfăşurat într-o pătură. Mă simţeam ca un soldat care încearcă să doarmă în tranşee, în noaptea dinaintea marii bătălii. Şi nu eram departe de asta. În Kabul, să te întreci cu zmeul semăna puţin cu a merge la război.

Ca în orice război, trebuia să te pregăteşti de luptă. De ceva vreme, eu şi Hassan ne făceam singuri zmeiele. Toată toamna economiseam banii de buzunar săptămânali, punându-i în micul cal de porţelan pe care mi-l adusese Baba odată de la Herat. Când începeau să sufle vânturile iernii, iar zăpada să troienească, deschideam uşiţa din burta calului de porţelan. Mergeam apoi în bazar şi cumpăram bambus, clei, sfoară şi hârtie. În fiecare zi ne petreceam ore întregi, cioplind beţele de bambus pentru schelet şi pentru spetezele care trebuiau încrucişate cu grijă, tăiam hârtia subţire, de mătase, care te ajuta să aduci zmeul înapoi sau să-l înalţi cât mai sus. Şi, bineînţeles, trebuia să ne facem singuri coada, tor. Dacă zmeul era pistolul, atunci tar – coada ornată cu hârtii multicolore – era glonţul dinăuntru. Ieşeam afară, în curte, şi treceam cinci sute de picioare de sfoară printr-un amestec de clei şi sticlă pisată. Apoi atârnam sfoara între doi copaci şi o lăsam să se usuce. În ziua următoare înfăşuram sfoara gata de luptă în jurul unui mosor de lemn. Când începea să se topească zăpada şi să cadă ploile de primăvară, toţi băieţii din Kabul aveau tăieturi grăitoare la degete, după o iarnă întreagă de bătălii cu zmeiele. Îmi amintesc cum ne lăudam în prima zi de şcoală cu victoriile şi „rănile câştigate în bătălie”. Tăieturile nu se închideau câteva săptămâni, dar mie nu-mi păsa. Erau amintirile unui anotimp iubit, care trecuse şi