de data asta prea repede. Apoi şeful clasei sufla în fluier, iar noi ne încolonam, mărşăluind spre clasele noastre, ducând deja dorul iernii, înspăimântaţi de spectrul unui alt lung an de şcoală.

Curând a devenit clar că şi eu şi Hassan suntem mai buni ca vânători de zmeie, decât ca constructori. În planurile noastre se tot strecurau scăpări şi totul se ducea de râpă, aşa că Baba a început să ne ducă la Saifo ca să ne cumpărăm zmeie. Saifo era un om aproape orb, de meserie moochie – cizmar. Dar era şi cel mai renumit constructor de zmeie din oraş. Lucra într-un atelier micuţ de pe Jadeh Maywand, bulevardul aglomerat de la sud de noroioasele maluri ale fluviului Kabul. Îmi amintesc că trebuia să te apleci ca să poţi intra în atelierul ca o celulă de închisoare, apoi să ridici o trapă şi să te strecori pe câteva trepte de lemn, până în pivniţa umedă în care îşi păstra Saifo mult râvnitele zmeie. Baba ne cumpăra la fiecare câte trei zmeie identice şi mosoare cu sfoară trecută prin sticlă pisată. Dacă mă răzgândeam şi ceream unul mai mare şi mai înzorzonat, Baba mi-l cumpăra, dar îi lua şi lui Hassan unul la fel. Uneori mi-aş fi dorit să n-o facă. Aş fi vrut să mă facă să simt că eu sunt favoritul.

Campionatul de vânătoare de zmeie era un vechi obicei de iarnă în Afganistan. Începea dimineaţa devreme şi nu se termina până când pe cer nu mai rămânea, plutind, decât zmeul câştigător. Îmi aduc aminte că într-un an a ţinut până după căderea serii. Oamenii se adunau pe trotuare şi acoperişuri, ca să-şi încurajeze copiii. Străzile erau pline de concurenţi, trăgând şi desfăşurând sforile zmeielor, care se opinteau spre înaltul cerului, străduindu-se să câştige teren, ca să încurce sforile adversarului! Fiecare vânător avea un fel de asistent – în cazul meu, Hassan, care ţinea mosorul şi derula sfoara.

Odată, un plod hindus răsfăţat, a cărui familie se mutase de curând în cartier, ne-a spus că în oraşul de unde venea el vânătorii de zmeie jucau după nişte reguli stricte.

— Trebuie să concurezi pe o suprafaţă împrejmuită şi trebuie să stai în unghiul corect, sub vânt, a zis, plin de mândrie. Şi nu ai voie să foloseşti aluminiu pentru sfoara cu sticlă.

Hassan şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Am bufnit dispreţuitor. Puştiul hindus avea să înveţe curând ceea ce aflaseră britanicii mai pe la începutul secolului şi ceea ce ruşii aveau să înveţe pe la sfârşitul lui 1980: că afganii sunt oameni independenţi. Afganii preţuiesc datinile, dar detestă regulile. Şi asta era valabil şi în cazul vânătorilor de zmeie. Regulile erau simple: fără reguli; înalţă zmeul; taie-i pe adversari; succes!

Numai că asta nu era tot. Adevărata distracţie începea după ce zmeul era tăiat. Aici interveneau vânătorii de zmeie, puştii care urmăreau zmeul purtat de vânt pe deasupra cartierului, până ce începea să descrie spirale, căzând pe vreun maidan sau în curtea cuiva sau pe vreun acoperiş. Vânătoarea era înverşunată: hoarde de puşti fugeau pe străzi, îmbulzindu-se, claie peste grămadă, aşa cum am citit că făceau spaniolii ăia care fugeau din calea taurilor. Într-un an, un băiat de la noi din cartier s-a urcat într-un pin după zmeu. O creangă s-a rupt sub greutatea lui şi copilul a căzut de la cincisprezece metri înălţime. Şi-a rupt şira spinării şi nu a mai putut merge niciodată. Dar când a ajuns jos mai ţinea încă în braţe zmeul. Şi când un vânător de zmeie a pus mâna pe zmeu, nimeni nu poate să i-l mai ia. Asta nu era o regulă. Era un obicei.

Pentru vânătorii de zmeie cel mai râvnit trofeu era ultimul zmeu căzut în concursul de iarnă. Era un trofeu extraordinar, ceva de pus în vitrină, pentru ca toţi musafirii să se minuneze. Când cerul se limpezea de zmeie şi mai rămâneau ultimele două, toţi vânătorii şi-ar fi dat şi viaţa pentru onoarea de a pune mâna pe un asemenea premiu. Se aşeza fiecare acolo de unde credea că ar avea un avantaj la start. Muşchii încordaţi se pregăteau să ţâşnească. Gâturile trosneau. Ochii mijeau. Lupta începea. Iar când ultimul zmeu era tăiat, se dezlănţuiau furiile iadului.

De-a lungul anilor am văzut destui vânători de zmeie. Dar Hassan era, de departe, cel mai bun vânător din câţi văzusem. Era de-a dreptul incredibil cum reuşea să ghicească întotdeauna unde va cădea zmeul, ajungând acolo înainte ca acesta să înceapă să coboare, de parcă avea un soi de busolă interioară.

Îmi amintesc de o zi de iarnă; Hassan şi cu mine alergam după un zmeu. Săream prin bălţi şi ne croiam drum pe străduţele înguste. Eu eram cu un an mai mare decât el, dar Hassan alerga mai repede, iar eu rămâneam în urmă.

— Hassan! Stai! am strigat, cu respiraţia tăiată şi şuierătoare.

S-a întors şi mi-a făcut semn cu mâna:

— Pe aici! a mai zis, înainte să dispară după colţ. M-am uitat în sus şi am văzut că direcţia în care alergam noi era opusă celei în care aluneca zmeul:

— Îl pierdem! Nu mergem în direcţia bună! am strigat iar.

— Ai încredere în mine! l-am auzit răspunzându-mi, de undeva din faţă. Am trecut de colţ şi l-am zărit pe Hassan alergând mai departe, cu capul în jos, fără măcar să se uite la cer, cu cămaşa udă de transpiraţie. M-am împiedicat de un bolovan şi am căzut – nu eram numai mai lent decât Hassan, ci şi mai neîndemânatic. Dintotdeauna îi invidiasem talentul atletic înnăscut. Când m-am ridicat împleticit în picioare, i-am mai zărit doar o clipită silueta dispărând după colţ. Am şchiopătat în urma lui, în timp ce ace de durere mi se înfigeau în genunchiul julit.

În cele din urmă am ajuns pe un drum pustiu şi prăfuit, lângă gimnaziul „Isteqlal”. Pe timpul verii, pe o parte a drumului creştea salată, iar pe cealaltă erau plantaţi vişini. L-am găsit pe Hassan stând la poalele unuia dintre pomi, cu picioarele încrucişate, mâncând mure uscate din palmă.

— Ce facem aici? am gâfâit eu, cu stomacul întors pe dos.

El a zâmbit.

— Stai