M-am prăbuşit lângă el, pe un petic de zăpadă, horcăind.

— Pierdem timpul, n-ai văzut c-a luat-o în partea cealaltă?

Hassan a mai luat o mură:

— Vine, a zis.

Eu de-abia respiram, iar el nici măcar nu părea obosit.

— De unde ştii? l-am întrebat.

— Ştiu eu.

— De unde ştii?

S-a întors spre mine. Câteva picături de sudoare au alunecat de pe capul chilug:

— Te-aş minţi eu pe tine, Amir aga?

Brusc, am hotărât să mă joc puţin cu el.

— Păi, nu ştiu, ai face-o?

— Mai degrabă aş mânca ţărână, a zis, aruncându-mi o privire indignată.

— Zău? Chiar ai fi în stare?

— Să ce? Ce să fac? S-a uitat mirat la mine. Ce să fac?

— Să mănânci ţărână, dacă ţi-aş cere eu, i-am zis. Ştiam că este o cruzime, ca atunci când îl indusesem în eroare cu sensul cuvântului necunoscut. Dar mi se părea fascinant – chiar dacă într-un sens bolnăvicios – să îl tachinez pe Hassan. Cam ca atunci când ne jucam, torturând insectele. Numai că acum el era furnica, iau eu ţineam lupa.

Ochii lui m-au cercetat mult timp. Stăteam acolo, doi băieţi sub un vişin pădureţ, uitându-ne dintr-o dată, uitându-ne cu adevărat unul la celălalt. Atunci s-a întâmplat din nou: faţa lui Hassan s-a schimbat. Poate că nu s-a schimbat, nu cu adevărat, dar deodată am avut senzaţia că văd două feţe – una cunoscută încă din primele amintiri pe care le aveam pe această lume, şi o altă faţă, a doua, ascunsă sub piele. Mai văzusem asta şi mă impresionase la fel de mult. Faţa cealaltă a apărut doar o fracţiune de secundă, suficient cât să-mi lase senzaţia neliniştitoare că o mai întâlnisem undeva, în altă formă. Apoi, Hassan a clipit şi era din nou el. Doar el, Hassan.

— Dacă mi-ai cere-o, aş face-o! a zis el în cele din urmă, privindu-mă drept în faţă. Mi-am plecat privirea. Chiar şi acum mi-e greu să mă uit în ochii unor oameni cum era Hassan, oameni care spun, întotdeauna, exact ce cred.

— Dar mă întreb, a adăugat el, mi-ai cere vreodată să fac asta, Amir aga? Şi uite-aşa m-a supus şi el, la rându-i, unui mic test. Dacă aveam de gând să mă joc cu el, punându-i loialitatea la încercare, avea să se joace şi el cu mine, testându-mi integritatea.

Aş fi vrut să nu fi început discuţia asta. M-am străduit să zâmbesc:

— Nu fi fraier, Hassan! Ştii că n-aş face-o!

Hassan mi-a întors zâmbetul. Doar că al lui nu părea forţat.

— Ştiu, a zis el.

Asta e treaba cu cei care spun numai ce cred. Îşi închipuie că şi ceilalţi fac la fel.

— Uite-l că vine! a zis Hassan, arătând spre cer. S-a ridicat în picioare şi a făcut câţiva paşi mai la stânga. Mi-am ridicat privirea şi am văzut zmeul venind razant spre noi. Am auzit ţipete, paşi şi o gloată de vânători de zmeie apropiindu-se. Dar îşi pierdeau vremea. Pentru că Hassan stătea cu braţele larg deschise, zâmbind, aşteptând zmeul. Şi să-mi ia Allah lumina ochilor – asta în cazul în care Allah o fi existând – dacă zmeul nu i-a căzut pur şi simplu drept în braţe.

În iarna lui 1975 l-am văzut ultima oară pe Hassan vânând zmeie.

În mod obişnuit, fiecare cartier organiza propriul campionat de zmeie. Anul acela cartierul meu, Wazir Akbar Khan, urma să fie organizatorul, iar cei din alte cartiere – Karteh-Char, Karteh-Parwan, Mekro-Rayan şi Koteh-Sangi – erau invitaţi. Oriunde te duceai nu auzeai vorbindu-se decât despre concursul care avea să vină. Se zvonea că are să fie cel mai mare din ultimii douăzeci şi cinci de ani.

Într-o noapte, în iarna aceea, cu doar patru zile înainte de concurs, eu şi Baba stăteam la el în birou, întinşi comod în fotoliile de piele, la lumina focului din şemineu. Beam ceai şi povesteam. Ali ne servise mai devreme cina – orez cu garnitură de cartofi şi conopidă cu curry. Apoi se dusese la culcare împreună cu Hassan. Baba îşi umplea pipa, iar eu tocmai mă pregăteam să îl rog să îmi spună povestea despre iarna în care o haită de lupi coborâse din munţi în Herat, obligându-i pe oameni să stea în casă timp de o săptămână, când Baba a zis pe un ton liniştit, scăpărând chibritul:

— Mă gândeam că poate anul ăsta o să câştigi turneul, ce zici?

Nu ştiam ce să zic. Sau ce să cred. Trebuia s-o iau aşa cum mi-o spusese? Sau era cu dublu înţeles? Eram un bun vânător de zmeie. De fapt, foarte bun. De câteva ori fusesem gata-gata să câştig campionatul; ajunsesem printre finalişti – ultimii trei. Dar una e să fii pe punctul de a câştiga şi alta e să şi câştigi, nu? Baba nu era niciodată „pe punctul de a“, el chiar câştiga, pentru că învingătorii asta fac, câştigă, în timp ce toţi ceilalţi pleacă acasă cu mâinile goale. Baba era obişnuit să câştige, să câştige tot ce îşi punea în minte. Nu avea dreptul să aştepte acelaşi lucru din partea fiului său? Şi ia gândiţi-vă: dacă aş fi câştigat…

Baba a tras din pipă şi a început să vorbească. Eu mă prefăceam că îl ascult. Dar nu puteam asculta, nu de-adevăratelea, pentru că ceea ce spusese Baba în trecere făcuse să îmi încolţească în minte o idee: hotărârea de a câştiga campionatul de iarnă. Aveam să câştig. Nu exista nici o altă cale. Aveam să câştig şi aveam să vânez ultimul zmeu, cel câştigător. Aveam să-l aduc acasă şi să i-l arăt lui Baba. Să-i demonstrez, o dată pentru totdeauna, că are un fiu demn de el. Şi atunci, poate că viaţa mea de stafie în casa asta va lua sfârşit. M-am lăsat purtat de vis: se făcea că la cină se auzeau râsete şi conversaţii în locul tăcerii întrerupte doar de clinchetul veselei de argint sau de vreun mormăit ocazional. Mi-am închipuit cum plecăm într-o vineri, cu maşina lui Baba, la Pahman, şi ne oprim pe drum la Lacul Ghargha să mâncăm nişte păstrăv fript cu garnitură de cartofi prăjiţi. Se făcea apoi că mergem la grădina zoologică, să-l vedem pe leul Marjan, şi că Baba nu mai cască şi nu