se mai uită tot timpul la ceasul lui de mână. Poate chiar ar fi citit una dintre poveştile pe care le scrisesem. Poate mi-ar fi zis Amir jan, aşa cum făcea Rahim Khan. Şi poate, zic poate, aş fi fost în sfârşit ispăşit de vina de a-mi fi ucis mama.

Baba tocmai îmi spunea cum a tăiat el patrusprezece zmeie într-o zi. Am zâmbit, am încuviinţat din cap, am râs când trebuia, dar de fapt nici nu prea auzeam ce spune. Acum aveam o misiune de îndeplinit. Şi nici prin cap nu-mi trecea să-l dezamăgesc pe Baba. Nu şi de data asta.

 

În noaptea dinaintea campionatului a nins din belşug. Stăteam cu Hassan sub kursi şi jucam panjpar, în vreme ce ramurile copacilor zgâlţâiţi de vânt băteau ritmic în geam. În ziua aceea îl rugasem pe Ali să ne instaleze un kursi – era un fel de încălzitor electric, pus sub o măsuţă joasă, acoperită cu o pătură groasă, matlasată. În jurul măsuţei erau aduse saltele şi perne, aşa încât puteau să stea şi douăzeci de oameni acolo, ba mai puteau şi să-şi strecoare picioarele dedesubt. Eu şi Hassan ne petreceam toate zilele în care viscolea afară cu picioarele băgate sub kursi, jucând şah sau cărţi, mai ales panjpar.

Omorâsem zecele de caro al lui Hassan cu un şase şi doi valeţi. În birou, Baba şi Rahim Khan discutau afaceri cu alţi doi bărbaţi, dintre care pe unul l-am recunoscut – era tatăl lui Assef. Prin perete auzeam sunetele hârşâite ale emisiunii de ştiri de la Radio Kabul.

Hassan a omorât şasele şi a luat valeţii. La radio, Daoud Khan anunţa ceva în legătură cu investiţiile străine.

— Zice că o să avem şi noi cândva, în Kabul, televiziune, am spus eu.

— Cine?

— Daoud Khan, boule, preşedintele!

Hassan a început să chicotească.

— Am auzit că în Iran au deja, a zis el.

Am oftat. „Iranienii ăştia…“ Pentru mulţi hazari, Iranul era un fel de sanctuar – probabil penau că majoritatea iranienilor erau, ca şi hazarii, musulmani şiiţi. Dar mi-am amintit ceva ce ne spusese învăţătorul nostru despre iranieni, astă vară, anume că îţi zâmbesc frumos în faţă, cu o mână te bat prieteneşte pe umăr, iar cu cealaltă îţi iau banii din buzunar. Îi spusesem chestia asta lui Baba şi el îmi zisese că învăţătorul este unul dintre afganii geloşi pe Iranul a cărui putere este în creştere în Asia, în timp ce mulţi oameni habar nu au unde este Afganistanul pe harta lumii.

— E dureros să recunoşti, a spus el ridicând din umeri. Dar mai bine să te doară adevărul pe care îl recunoşti, decât să te consolezi cu o minciună.

— O să-ţi iau eu şi ţie unul, într-o zi, am zis.

Faţa lui Hassan s-a luminat.

— Un televizor? De-adevăratelea?

— Sigur. Şi nu din ăla alb-negru. Probabil că o să fim mari atunci, dar o să iau două. Unul ţie şi unul mie.

— O să-l pun pe masă, unde-mi ţin desenele, a mai zis Hassan.

Vorbele lui m-au întristat un pic. M-am simţit trist pentru Hassan, pentru cine era şi pentru cum trăia. Pentru felul în care accepta că va îmbătrâni în cocioaba de chirpici din curtea noastră, aşa cum făcuse şi tatăl său. Am scos ultima carte şi am jucat o pereche de regine şi un zece.

Hassan a luat reginele.

— Ştii, cred că mâine aga sahib o să fie foarte mândru de tine.

— Chiar crezi asta?

— Inshallah, a zis el.

— Inshallah, am răspuns ca un ecou, cu toate că vorbele astea, „Cum o vrea Dumnezeu!“, nu au sunat la fel de sincer ieşite din gura mea. Aşa stăteau lucrurile cu Hassan. Era atât de al naibii de sincer, că te simţeai mereu ca un prefăcut în preajma lui.

I-am omorât regele şi mi-am jucat ultima carte, asul de pică. Trebuia să îl ia. Am câştigat, dar, în timp ce amestecam cărţile pentru un nou joc, am avut senzaţia limpede că Hassan mă lăsase să câştig.

— Amir aga?

— Ce-i?

— Ştii… îmi place să trăiesc aici! (Mereu făcea chestia asta, îmi citea gândurile.) Ăsta e căminul meu.

— Bine, cum zici tu. Pregăteşte-te să pierzi din nou!

Capitolul VII

A doua zi dimineaţă, în timp ce fierbea nişte ceai negru pentru micul dejun, Hassan mi-a povestit un vis:

— Se făcea că eram la Lacul Ghargha, tu, eu, tata, aga sahib, Rahim Khan şi mii de alţi oameni, a zis el. Era cald şi însorit, iar apa lacului era limpede cum e cleştarul. Dar nu înota nimeni, pentru că se zvonea că a apărut un monstru în lac. Înota pe fundul apei, la pândă.

Mi-a turnat o cană, a pus zahăr şi apoi a suflat de câteva ori. Mi-a pus ceaiul în faţă.

— Aşa că erau toţi speriaţi şi nu îndrăzneau să intre în apă, dar tu, Amir aga, ţi-ai azvârlit cât colo pantofii şi ţi-ai dat jos tricoul: „Nu e nici un monstru”, ai spus. „O să vă arăt eu la toţi!“ Şi, fără ca cineva să te poată opri, te-ai aruncat în apă şi-ai început să înoţi, depărtându-te de mal. Eu te-am urmat, şi acum înotam amândoi.

— Dar tu un ştii să înoţi!

Hassan a început să râdă:

— E un vis, Amir aga, şi poţi face orice. Toată lumea a început să ţipe: „Ieşiţi, ieşiţi!”, dar noi tot înotam în apa rece. Am reuşit să ajungem în mijlocul lacului şi ne-am oprit din înotat. Ne-am întors cu faţa spre ţărm şi le-am făcut cu mâna celor de pe mal. Păreau mici cât nişte furnici, dar tot îi auzeam aplaudând. Acum s-au lămurit şi ei. Nu e nici un monstru, doar apă. După asta, au schimbat numele lacului şi i-au zis „Lacul lui Amir şi Hassan, Sultanii din Kabul”, şi noi am ajuns să luăm bani de la oameni ca să îi lăsăm să se scalde în el.

— Şi ce înseamnă asta? am zis eu.

Mi-a uns naan cu marmeladă şi a aşezat-o pe farfurie.

— Nu ştiu, speram să-mi spui tu!

— Păi, e un vis tâmpit, în care nu se întâmplă nimic.

— Tata zice că visele înseamnă întotdeauna ceva.

Am sorbit din ceai.

— Atunci, de ce nu-l întrebi pe el? E atât de deştept!