am zis eu mai tăios decât avusesem intenţia. Nu dormisem toată noaptea. Îmi simţeam ceafa şi spatele înţepate de mii de ace, iar ochii mă usturau îngrozitor. Totuşi, fusesem răutăcios cu Hassan. Eram gata să-i cer scuze, apoi m-am răzgândit. Hassan a înţeles că sunt nervos. Hassan mă înţelegea întotdeauna.

De sus se auzea apa curgând în baia lui Baba.

 

Străzile străluceau acoperite cu zăpadă proaspătă, iar cerul era de un albastru perfect. Zăpada vătuia acoperişurile şi îngreuna crengile duzilor piperniciţi care mărgineau strada noastră. Peste noapte, fulgii de zăpadă se aşezau în fiecare crăpătură sau băltoacă. Mi-am mijit ochii, orbit de albul zăpezii, şi am ieşit împreună cu Hassan pe porţile de fier forjat. Ali a închis porţile după noi. L-am auzit mormăind o rugăciune – aşa făcea de fiecare dată când fiul lui ieşea din casă.

Nu mai văzusem niciodată atâţia oameni pe strada noastră. Puştii se băteau cu bulgări de zăpadă, se dondăneau, se alergau şi chicoteau veseli. Vânătorii de zmeie se îmbulzeau împreună cu purtătorii sforilor înfăşurate pe mosoare ca să facă ultimele pregătiri. De pe străzile adiacente se auzeau larmă şi râsete. Acoperişurile gemeau deja de spectatori tolăniţi pe scaune pliante, iar aburii ceaiului se ridicau din termosuri pe muzica lui Ahmad Zahir, care se scurgea cu hârâit din casetofoane. Ahmad Zahir se bucura de o popularitate imensă; el revoluţionase muzica afgană şi-i deranjase pe puritanii conservatori adăugând chitare electrice, tobe şi trompete, pe lângă instrumentele tradiţionale, tamburina şi orga. Pe scenă sau la petreceri, scuturase masca austeră, morocănoasă chiar, a vechilor cântăreţi, îndrăznind să zâmbească în timp ce cânta, ba chiar să arunce ocheade femeilor. Mi-am întors privirea spre acoperişul casei noastre şi i-am văzut pe Baba şi pe Rahim Khan stând pe o bancă, amândoi îmbrăcaţi cu pulovere de lână şi bând ceai. Baba a făcut cu mâna. Nu mi-am dat seama dacă mie sau lui Hassan.

— Ar trebui să începem, a zis Hassan. Purta cizme negre, de cauciuc, o chapan verde deschis peste puloverul gros şi pantaloni uzaţi, de catifea reiată. Lumina soarelui îi scălda faţa şi astfel am putut să-mi dau seama ce bine i se vindecase cicatricea roz de deasupra buzei.

Deodată, am simţit că vreau să mă retrag. Să strâng tot şi să mă duc acasă. Unde mi-o fi fost capul? De ce mă forţam să trec prin asta, când ştiam deja cum o să se termine totul? Baba era pe acoperiş, privindu-mă. I-am simţit privirea pătrunzătoare ca o rază de soare care îţi arde pielea. Avea să fie un eşec devastator, chiar şi pentru mine.

— Nu sunt prea sigur că vreau să înalţ un zmeu azi! am zis.

— E o zi frumoasă, a spus Hassan.

Mi-am trecut greutatea de pe un picior pe celălalt. Am încercat să-mi desprind privirea de la acoperişul casei noastre.

— Nu ştiu, poate ar fi mai bine să mergem acasă.

Atunci a făcut un pas spre mine şi pe un ton scăzut mi-a spus ceva ce m-a speriat puţin:

— Ţine minte, Amir aga. Nu există nici un monstru, doar o zi frumoasă!

Cum de mă citea aşa de uşor, ca pe o carte deschisă, când de cele mai multe ori eu habar n-aveam ce coace el în mintea lui? Eu eram cel care mergea la şcoală, care ştia să scrie şi să citească. Eu eram cel deştept. Hassan nu ştia nici abecedarul, dar mă citea pe mine. Perfect. Era puţin neliniştitor, dar şi reconfortant, într-un fel, să ai pe cineva care ştie întotdeauna de ce ai nevoie.

— Nu există nici un monstru, am zis, simţindu-mă deja un pic mai bine, spre surprinderea mea.

A zâmbit.

— Nici un monstru.

— Eşti sigur?

A închis ochii. A încuviinţat din cap.

M-am uitat la copiii de pe stradă care se distrau, aruncând cu bulgări de zăpadă.

— E o zi frumoasă, nu-i aşa?

— Hai să zburăm! a zis.

Atunci mi-a trecut prin cap că era posibil ca Hassan să fi inventat visul cu pricina. Oare? Am hotărât că nu. Hassan nu era aşa de isteţ. Eu, în schimb, eram. Dar, inventat sau nu, visul ăla caraghios îmi mai risipise din temeri. Poate chiar ar trebui să îmi dau jos tricoul şi să înot în lac. De ce nu?

— Hai s-o facem, am zis.

Faţa lui Hassan s-a luminat.

— Bine, a zis el. A ridicat zmeul nostru roşu cu margini galbene, care în punctul de intersecţie al lonjeroanelor avea semnătura inconfundabilă a lui Saifo. Şi-a lins degetul şi l-a ţinut ridicat, ca să-şi dea seama din ce parte bate vântul, apoi a luat-o la fugă în direcţia respectivă. În rarele ocazii când înălţam zmeie vara, dădea cu piciorul în praf, să vadă încotro îl duce vântul. Mosorul se învârti în mâna mea până când Hassan se opri, la vreo douăzeci de metri mai încolo. Ţinu zmeul sus, deasupra capului, ca un atlet participant la olimpiadă, care-şi arată medalia de aur. Am tras de sfoară de două ori, semnalul nostru obişnuit, şi Hassan a aruncat zmeul în sus.

Prins între Baba şi molahi, la şcoală, încă nu îmi făcusem o părere în legătură cu Dumnezeu. Dar când mi s-a ivit pe buze un ayat din Coran, pe care-l învăţasem la ora de dirijat, am început să-l murmur. Am tras adânc aer în piept, l-am dat afară şi am tras de sfoară. Nu trecuse un minut şi zmeul meu se îndrepta glonţ spre cer. Scotea un sunet ca fâlfâitul aripilor unei păsări de hârtie. Hassan a bătut din palme, a fluierat şi a fugit înapoi, spre muie.

I-am dat mosorul, ţinând de sfoară, şi el a înfăşurat repede, până când aţa a rămas întinsă.

Cel puţin două duzini de zmeie fluturau deja pe cer, ca nişte rechini de hârtie în căutarea prăzii. Peste o oră numărul lor se dublase, iar zmeiele albastre, roşii sau galbene se unduiau şi vâjâiau pe cer. O adiere rece îmi trecu prin păr. Vântul era perfect pentru înălţat zmeie – sufla exact atât de tare cât să poată ridica puţin zmeiele, uşurându-le virajele. Chiar lângă mine, Hassan ţinea mosorul, cu mâinile deja însângerate de sfoară.

În curând începu tăierea şi primul zmeu înfrânt, scăpat de sub control, se prăbuşi