într-un vârtej. Cădeau din cer ca stelele căzătoare, cu cozile lor lungi, scânteietoare, presărând cartierele de dedesubt cu daruri pentru competitorii rămaşi, fiindcă erau ele însele mult-râvnitele trofee. Auzeam vânătorii, care zbierau şi alergau de-a lungul străzilor. Cineva striga că a izbucnit o bătaie, cu două străzi mai jos.

Aruncam din când în când nişte ocheade furişate spre Baba, care stătea lângă Rahim Khan, pe acoperiş, şi mă întrebam ce gândeşte. Oare mă încuraja? Sau o parte din el se bucura să mă vadă dând greş? Asta era treaba cu înălţatul zmeielor: mintea îţi aluneca odată cu zmeul.

Zmeiele începeau să cadă pretutindeni, iar eu încă mai zburam. Mai zburam! Ochii mi se tot îndreptau spre Baba, înfofolit în puloverul lui gros de lână. Era oare surprins că rezistasem atât de mult? Dacă nu-ţi ţii ochii pe cer, n-o să mai rezişti mult! Mi-am întors repede privirea înapoi spre cer. Un zmeu roşu se apropia cu viteză de mine – şi l-am prins la timp. M-am încurcat un pic în sforile lui şi am sfârşit biruindu-l, când şi-a pierdut răbdarea şi a încercat să mă taie de jos.

În susul şi-n josul străzilor, vânătorii de zmeie se întorceau triumfători, ţinând cât mai sus zmeiele capturate. Se lăudau în faţa părinţilor şi a prietenilor. Dar toţi ştiau că partea cea mai bună abia acum urmează. Premiul cel mai mare dintre toate încă mai zbura. Am tăiat un alt zmeu, de un galben strălucitor, cu o coadă răsucită, albă. Asta m-a costat încă o tăietură la degetul arătător, iar sângele mi se prelingea în palmă. I-am dat lui Hassan să ţină sfoara şi am supt sângele din deget, apoi mi-am şters mâna pe blugi.

După o altă oră, numărul de zmeie „supravieţuitoare” scăzuse dramatic, de la vreo cincizeci la douăsprezece. Al meu era unul dintre ele. Ajunsesem printre ultimii doisprezece. Ştiam că partea asta a campionatului avea să mai dureze o vreme, pentru că tipii care rezistaseră până acum erau buni – şi nu ar fi căzut în capcana unor şmecherii simple, ca cea a ridicării şi a coborârii bruşte a zmeului, trucul preferat al lui Hassan.

Pe la ora trei după-amiaza apăruseră şiruri lungi de nori, iar soarele se ascunsese printre ei. Umbrele începeau să se întindă. Spectatorii de pe acoperişuri se înfofoleau cu fulare şi haine mai groase. Mai erau numai şase zmeie, iar eu încă mai zburam. Picioarele mă dureau îngrozitor, iar ceafa mi-era înţepenită. Dar cu fiecare zmeu doborât, speranţa creştea în inima mea, aşa cum zăpada se adună pe un zid, fulg cu fulg.

Ochii mi se tot întorceau spre un zmeu albastru, care făcuse ravagii în ultima oră.

— Câte a tăiat? am întrebat.

— Eu am numărat unsprezece, a zis Hassan.

— Nu ştii al cui o fi?

Hassan a plescăit din limbă şi şi-a ridicat bărbia gânditor. Acesta era un gest, marcă înregistrată, al lui Hasan şi însemna că habar n-are. Zmeul albastru a făcut bucăţele un zmeu roşu şi s-a rotit de două ori, în cercuri largi. Zece minute mai târziu, tăia alte două, punând pe fugă zeci de vânători.

După alte treizeci de minute, mai rămăseseră numai patru zmeie în luptă. Iar eu încă zburam pe urmele lor. Părea că ar fi imposibil să fac vreo mişcare greşită, de parcă vântul, cu fiecare adiere, sufla în favoarea mea. Nu mă mai simţisem niciodată atât de stăpân pe situaţie, atât de norocos. Eram în al nouălea cer. Nu îndrăzneam să mă uit pe acoperiş. Nu îndrăzneam să-mi iau ochii de pe cer. Trebuia să mă concentrez, să joc inteligent. Încă cincisprezece minute şi ceea ce de dimineaţă păruse un vis caraghios devenise, brusc, realitate: rămăseserăm numai eu şi celălalt tip. Zmeul albastru.

Era o asemenea tensiune în aer, că puteai s-o tai cu cuţitul; era la fel de ascuţită ca şi sticla pisată care strălucea pe sfoara zmeului din mâinile mele însângerate. Oamenii tropăiau, băteau din palme, fluierau şi cântau „Boboresh! Boboresh!” – Taie-l! Taie-l! M-am întrebat dacă vocea lui Baba este printre ele. Muzica a explodat. Mirosul de mantu înăbuşit şi pakora prăjiţi se ridica de pe terase şi se strecura prin uşile deschise.

Dar tot ce mai auzeam – şi mă străduiam să aud numai asta – era sângele zvâcnindu-mi în cap. Nu vedeam decât zmeul albastru. Nu miroseam decât victoria. Salvarea. Mântuirea. Dacă Baba se înşelase şi exista un Dumnezeu în cer, aşa cum ne spuseseră la şcoală, atunci El mă va ajuta să câştig. Nu ştiu care era miza celorlalţi concurenţi, poate doar să se dea mari. Dar, pentru mine, asta era singura şansă de a fi privit cu respect, nu doar observat, ascultat, auzit. Dacă exista un Dumnezeu în Ceruri, avea să trimită vântul să sufle în aşa fel încât, cu o smucitură a sforii, să mă eliberez de durerea şi dorul meu. Îndurasem prea mult, ajunsesem prea aproape. Şi deodată speranţa a devenit certitudine. Aveam să câştig. Nu ştiam când, dar aveam să câştig.

S-a dovedit că avea să fie mai curând decât mă aşteptam. O rafală mi-a înălţat zmeul şi mi-a oferit un avantaj. Am lăsat sfoara mai liberă, apoi m-am rotit, ajungând deasupra zmeului albastru. Mă ţineam tare pe poziţie. Adversarul ştia că este în pericol. Încerca cu disperare să manevreze în aşa fel încât să iasă din încâlceala de sfori, dar eu nu-l lăsam. Mă ţineam tare. Mulţimea simţea sfârşitul plutind în aer. Corul de: „Taie-l, taie-l!“ creştea în intensitate, aşa cum strigau romanii la gladiatorii din arenă – Ucide-l, ucide-l.

— Aproape l-ai învins, Amir aga! Aproape! se frământa Hassan.

Şi atunci a sosit clipa. Am închis ochii şi am lăsat sfoara mai liberă. Mi-a tăiat iar degetele, în timp ce vântul smucea zmeul. Şi deodată… Nu aveam nevoie să aud zgomotul mulţimii ca să ştiu. Nici nu aveam nevoie să văd. Hassan ţipa şi îşi aruncase mâinile în jurul gâtului meu:

— Bravo! Bravo, Amir aga!

Am deschis ochii, am văzut zmeul albastru rotindu-se disperat, ca un cauciuc care se desprinde de o maşină în viteză. Am clipit, am