vrut să spun ceva. Nu a ieşit nici un sunet. Dintr-o dată pluteam, mă vedeam de undeva, de sus. Vedeam haina neagră de piele, fularul roşu, blugii vechi. Un băiat slăbănog, gălbejit, puţin cam scund pentru cei doisprezece ani ai lui. Umeri înguşti şi un început de cearcăne în jurul ochilor de culoarea alunei. Vântul îi răvăşea părul castaniu deschis. S-a uitat în sus spre mine şi ne-am zâmbit.

Apoi m-am trezit ţipând şi totul în jurul meu era lumină şi culoare, totul era viu şi minunat. Îl ţineam cu mâna liberă pe Hassan pe după gât şi ţopăiam în sus şi-n jos, râzând şi plângând amândoi, în acelaşi timp.

— Ai câştigat, Amir aga, ai câştigat!

— Am câştigat amândoi, am câştigat amândoi! era tot ce puteam să spun. Nu părea să fie aievea. În câteva clipe aveam să deschid ochii şi să mă trezesc din acest vis frumos, să mă dau jos din pat şi să mărşăluiesc spre bucătărie ca să-mi iau micul-dejun, neavând alt partener de discuţie în afara lui Hassan. Să mă îmbrac. Să-l aştept pe Baba. Să renunţ. Să revin la vechea mea viaţă. Apoi l-am văzut pe Baba, sus, pe acoperişul nostru. Stătea foarte aproape de margine, cu pumnii încleştaţi. Zbiera şi aplauda. Şi ăsta era cel mai măreţ moment din cei doisprezece ani de viaţă ai mei, să-l văd pe Baba, acolo sus, pe acoperiş, în sfârşit mândru de mine.

Dar iată că îmi făcea semn să-i dau bătaie. Atunci am înţeles.

— Hassan, trebuie…

— Da, ştiu, a zis desprinzându-se din îmbrăţişare. Inshallah, o să sărbătorim mai târziu. Acum o să vânez zmeul ăla albastru, pentru tine, a mai zis. A aruncat mosorul şi a luat-o la fugă, cu brâul de la chapanul verde târându-se prin zăpadă, în urma lui.

— Hassan! am strigat. Să te întorci cu el!

Dădea deja colţul străzii, iar cizmele lui negre, de cauciuc, spulberau zăpada. S-a oprit, s-a întors. Şi-a făcut mâinile pâlnie la gură:

— Pentru tine aş face-o şi de o mie de ori! a zis. Apoi mi-a zâmbit cu zâmbetul lui de Hassan şi a dispărut după colţ. Nu aveam să-i mai văd zâmbetul neruşinat, decât douăzeci şi şase de ani mai târziu, într-o fotografie ştearsă, făcută cu un Polaroid.

Am început să înfăşor coarda ca să-mi cobor zmeul, în timp ce oamenii se grăbeau să mă felicite. Le-am strâns mâinile şi le-am mulţumit. Puştii mai mici se uitau la mine, cu o lucire plină de teamă în ochi; eram eroul lor. O grămadă de mâini îmi ciufuleau părul sau mă băteau pe spate. Am strâns toată sfoara, întorcând fiecare zâmbet, dar gândul meu zbura la zmeul albastru.

În cele din urmă, am coborât zmeul. I-am înfăşurat coada, care se adunase la picioarele mele, făcând-o ghem, am mai strâns câteva mâini şi am luat-o spre casă. Când am ajuns la porţile de fier forjat, l-am găsit pe Ali de cealaltă parte, în aşteptarea mea. Şi-a întins mâna printre barele frumos lucrate.

— Felicitări, a zis el.

I-am dat zmeul şi mosorul, apoi i-am strâns mâna.

— Tashakor, Ali jan!

— M-am rugat pentru dumneavoastră tot timpul!

— Atunci roagă-te în continuare. Încă nu am terminat!

M-am grăbit înapoi, în stradă. Nu l-am întrebat pe Ali de Baba. Încă nu voiam să-l văd. În capul meu era totul plănuit: îmi voi face o intrare triumfală, ca un adevărat erou, cu trofeul nepreţuit în mâinile însângerate. Capete întoarse şi ochi holbaţi. Rostam şi Sohrab, măsurându-se din priviri. Un moment de tăcere, încărcat de dramatism. Atunci, bătrânul luptător ar fi păşit spre cel tânăr şi l-ar fi îmbrăţişat, recunoscându-i valoarea. Răzbunare. Salvare. Mântuire. Şi-apoi? Ei bine… şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, evident. Cum altfel?

Străzile din Wazir Akbar Khan erau numerotate şi aşezate în aşa fel încât să se întretaie în unghiuri drepte, asemenea unui grătar. Era un cartier nou care înflorea neîncetat, cu multe terenuri şi case în construcţie pe fiecare stradă, între complexe rezidenţiale, înconjurate de ziduri înalte de trei metri. Am fugit în sus şi-n jos pe străzi, căutându-l pe Hassan. Pretutindeni, oamenii erau ocupaţi cu pliatul scaunelor, cu împachetatul resturilor de mâncare şi al lucrurilor necesare unei zile lungi de picnic. Unii, încă cocoţaţi pe acoperiş, mă strigau să mă felicite.

La vreo patru străzi la sud de a noastră, l-am văzut pe Omar, fiul unui inginer care era prieten cu Baba. Făcea driblinguri, împreună cu fratele lui, cu o minge de fotbal pe peluza din faţa casei. Omar era un tip de treabă. Fusesem colegi în clasa a patra şi îmi dăduse, odată, un stilou, din acelea pe care le încarci cu un cartuş.

— Am auzit că ai câştigat, Amir, a zis. Felicitări!

— Mulţumesc. Nu l-ai văzut pe Hassan?

— Hazarul tău?

Am încuviinţat din cap.

Omar îi aruncă mingea fratelui său.

— Am auzit că e un vânător de zmeie grozav. Fratele său îi aruncă înapoi mingea. Omar o prinse şi începu să o bată de pământ.

— Deşi m-am întrebat de multe ori cum reuşeşte. Vreau să spun, cu ochii ăia mici ai lui, cum de vede ceva?

Fratele lui a izbucnit în râs, apoi a cerut mingea. Omar nu l-a băgat în seamă.

— L-ai văzut?

Omar a arătat cu degetul mare peste umăr, undeva, spre sud-vest:

— L-am văzut alergând spre bazar, cu ceva timp în urmă!

— Mulţumesc! am mai zis, luând-o la goană.

Până am ajuns eu în piaţă, soarele aproape coborâse în spatele dealurilor, iar amurgul picta cerul în purpuriu şi roz. La câteva străzi mai încolo, din moscheea „Haji Yaghoub”, molahul zbiera azan-ul, chemându-i pe credincioşi să-şi întindă covoraşele şi să-şi unească rugăciunile, cu capetele plecate, spre apus. Hassan nu rata nici una din cele cinci rugăciuni zilnice. Chiar dacă ne jucam pe afară, se scuza, scotea apă din fântâna din curte, se spăla, apoi dispărea în cocioabă. Ieşea după câteva minute, zâmbind, şi mă găsea rezemat de vreun zid sau cocoţat în vreun copac. Avea să piardă rugăciunea din seara asta şi asta numai din cauza mea.

Bazarul se golea repede, negustorii încheindu-şi socotelile pe ziua respectivă. Am luat-o prin noroiul dintre şirurile de dughene înghesuite unele în altele, de unde puteai cumpăra de la fazani proaspăt tăiaţi, până la calculatoare. Îmi