croiam drum prin mulţimea pestriţă de cerşetori schilozi, îmbrăcaţi în zdrenţe, vânzători purtând pe umeri covoare făcute sul, negustori de haine şi măcelari care se grăbeau să îşi închidă dughenele. Pe Hassan parcă-l înghiţise pământul.

M-am oprit în faţa unei tarabe cu fructe uscate şi i l-am descris pe Hassan unui vânzător bătrân, care-şi încărca coşurile cu seminţe de pin şi stafide pe spinarea unui catâr. Purta un turban bleu deschis.

S-a oprit şi m-a privit mult timp înainte să-mi răspundă.

— S-ar putea să-l fi văzut!

— În ce parte a luat-o?

M-a măsurat din cap până în picioare:

— Ce face un băiat ca tine, aici, la ora asta, în căutarea unui hazar?

Privirea îi poposi admirativ asupra hainei mele de piele şi a blugilor – pantaloni de cowboy, cum le spuneam. În Afganistan, dacă aveai ceva american, mai ales dacă nu era luat la mâna a doua, era semn de prosperitate.

— Trebuie să-l găsesc, aga!

— Ce legătură ai tu cu el? a zis. Nu înţelegeam unde vrea să ajungă, dar mi-am dat seama că nerăbdarea mea nu are să-l facă mai vorbăreţ.

— E băiatul servitorului nostru, am zis.

Bătrânul a ridicat dintr-o sprânceană cenuşie ca piperul:

— Da? Norocos hazarul dacă are un stăpân atât de grijuliu. Taică-său ar trebui să-ţi cadă în genunchi şi să-ţi măture praful de pe picioare cu genele!

— Ai de gând să-mi spui sau nu?

Şi-a odihnit o mână pe spinarea catârului şi a arătat spre sud:

— Cred că l-am văzut pe băiatul de care zici, fugind în direcţia aia! Avea un zmeu în mână. Unul albastru.

— Avea? am zis. Pentru tine, de încă o mie de ori – aşa promisese. Bunul şi dragul meu Hassan. Pe el te puteai bizui. Îşi ţinuse promisiunea şi vânase ultimul zmeu, pentru mine.

— Bine, probabil că l-or fi prins între timp, mai zise bătrânul negustor, gâfâind şi încărcând altă cutie pe spinarea catârului.

— Cine?

— Ceilalţi băieţi! a zis. Ăia care fugeau după el. Erau îmbrăcaţi la fel ca tine. A oftat, cu ochii ridicaţi spre cer, apoi a zis: Acum, fugi de-aici. Din cauza ta o să întârzii la namaz.

Dar eu o pornisem deja din nou pe alee.

În următoarele minute, am cutreierat zadarnic bazarul. Poate că ochii bătrânului negustor îl trădaseră. Cu toate acestea, văzuse zmeul albastru. Gândul de a pune mâna pe zmeul acela… Mi-am băgat capul în spatele fiecărei dughene, pe fiecare alee. Nici urmă de Hassan.

Începusem să fiu îngrijorat că se va lăsa întunericul înainte să îl găsesc pe Hassan, când am auzit voci în faţa mea. Am apucat pe un drumeag noroios şi pustiu. Era perpendicular pe unul dintre capetele aleii principale care tăia bazarul în două. Am luat-o după urme şi după sunetul vocilor. Cizmele mi se înfundau în noroi la fiecare pas, iar respiraţia lăsa norişori albi în faţa mea. Drumeagul îngust înainta paralel cu un şanţ plin de zăpadă în care probabil că primăvara curgea vreun pârâiaş. De cealaltă parte vedeam rânduri de chiparoşi încărcaţi de zăpadă printre bordeie de lut terasate – cele mai multe fiind, de fapt, colibe de chirpici –, despărţite de alei înguste.

Am auzit din nou vocile, mai tare de data asta, venind de pe una dintre alei. M-am furişat până la capătul aleii şi mi-am ţinut respiraţia. Am privit după colţ.

Hassan stătea în capătul unde aleea se înfunda, într-o poziţie sfidătoare: cu pumnii strânşi şi picioarele uşor depărtate. În spatele lui, pe un morman de fier vechi şi moloz, era zmeul albastru. Cheia mea spre inima lui Baba.

Trei băieţi îi tăiaseră calea, împiedicându-l să treacă: erau tot cei trei din ziua aceea, de pe deal, după lovitura de stat a lui Daoud Khan, când Hassan ne salvase cu praştia lui. Wali stătea într-o parte, Kamal în cealaltă, iar în mijloc, Assef. Am simţit cum tot corpul mi se încordează de spaimă, iar ceva rece parcă îmi urca pe şira spinării. Assef părea relaxat, sigur pe el. Învârtea boxul în mână. Ceilalţi doi se mutau nervoşi de pe un picior pe celălalt, uitându-se când la Assef, când la Hassan, ca şi când ar fi încolţit vreun animal sălbatic, pe care numai Assef îl putea îmblânzi.

— Unde ţi-e praştia, hazarule? a zis Assef, jucându-se cu boxul. Cum ziceai? O să ţi se spună de acum „Assef Chiorul”. Da, da, Assef Chiorul. Foarte inteligent. Pe bune. Pe de altă parte, e uşor să fii inteligent când ai o armă în mână.

Mi-am dat seama brusc că până atunci îmi ţinusem respiraţia. Am răsuflat încet, să nu fac zgomot. Mă simţeam ca paralizat. Îi vedeam apropiindu-se de băiatul cu care copilărisem, băiatul al cărui chip cu buză de iepure era prima mea amintire.

— Dar azi e ziua ta norocoasă, hazarule, a zis Assef. Stătea cu spatele la mine, dar pariez că rânjea. Sunt într-o dispoziţie iertătoare. Ce ziceţi de asta, băieţi?

— Ce generos eşti, miorlăi Kamal. Mai ales că s-a purtat atât de grosolan cu noi ultima oară. Încerca să îl imite pe Assef, doar că vocea lui avea un mic tremur. Atunci am înţeles: nu îi era frică de Hassan, nu cu adevărat. Îi era frică pentru că nu ştia ce are Assef în minte.

Assef dădu din mână, în semn de „Rupeţi rândurile”.

— Bakshida. Iertat. Ce-i făcut e bun făcut!

Vocea îi coborî puţin:

— Însă, cum nimic nu e gratis pe lumea asta, şi iertarea mea are un preţ mititel.

— Corect, a zis Kamal.

— Nimic nu e pe degeaba, a adăugat şi Wali.

— Eşti un hazar norocos, a mai spus Assef, făcând un pas înspre Hassan. Pentru că azi n-o să te coste decât zmeul ăla albastru. Un târg corect, nu-i aşa, băieţi?

— Mai mult decât corect, a spus Kamal.

Chiar şi de unde stăteam eu, am putut vedea teama strecurându-se în ochii lui Hassan, dar el a scuturat din cap:

— Amir aga a câştigat campionatul ăsta, iar eu am vânat zmeul pentru el. L-am vânat cinstit. E zmeul lui.

— Uite un hazar loial. Loial ca un câine, a zis Assef.

Râsul lui Kamal era un sunet strident, nervos.

— Dar înainte să te sacrifici pentru el, gândeşte-te un pic: el ar face acelaşi lucru pentru tine? Te-ai întrebat vreodată de ce nu te lasă să te joci cu el