În această lume îngheţată trebuie să existe suficient material de studiu pentru secole întregi. Avem de explorat patru mii de kilometri pătraţi, dar la dispoziţie nu avem decît cîteva săptămîni. Mă întreb dacă vom afla vreodată răspunsul la cele două întrebări care mă obsedează de cînd am intrat aici: cine au fost ei… şi ce s-a întîmplat?”

Înregistrarea se sfîrşi. Pe Pămînt şi pe Lună, membrii Comitetului Rama se relaxară, apoi începură să examineze hărţile şi fotografiile împrăştiate înaintea lor. Deşi le analizaseră vreme de mai multe ore, glasul comandantului Norton adăuga o dimensiune nesurprinsă de nici una din fotografii. El fusese acolo, privise cu ochii lui uluitoarea lume interioară, în scurtele clipe cînd trasoarele iluminaseră noaptea nesfîrşită. Şi el avea să conducă expediţia de explorare.

― Dr. Perera, aveţi ceva de spus?

O clipă, Bose se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i acorde profesorului Davidson cuvîntul primului vorbitor, fiind mai vîrstnic şi singurul astronom prezent. Bătrînul cosmolog părea însă uşor şocat şi, în mod vădit, era puternic tulburat. De-a lungul carierei sale profesionale, privise Universul ca pe o arenă unde se înfruntau forţele titanice ale gravitaţiei, magnetismului şi radiaţiei. Nu crezuse niciodată că viaţa va juca un rol important în configuraţiile corpurilor celeste şi privea apariţia ei pe Pămînt, Marte şi Jupiter ca pe un accident.

În faţă-le exista dovada că viaţa apăruse nu numai în afara Sistemului Solar, ci la depărtări cu mult dincolo de ceea ce atinsese omul, sau spera să atingă peste sute de ani. Mai mult încă, descoperirea lui Rama spulbera o altă dogmă predicată ore întregi de profesorul Olaf. Încolţit, admitea fără tragere de inimă că probabil viaţa exista şi în alte sisteme ― dar sublinia întotdeauna că era absurd să crezi că hăurile interstelare aveau să fie traversate vreodată…

Poate că Ramanii dăduseră într-adevăr greş, poate Norton avea dreptate considerînd lumea lor o criptă. Încercaseră însă, la o scară ce dovedea încredere în reuşită. Dacă aşa ceva se petrecuse o dată, atunci cu siguranţă mai avusese loc de multe ori în această galaxie de o sută de mii de milioane de sori… Cineva, undeva, trebuia să fi reuşit în cele din urmă.

Era teza pe care, lipsit de dovezi, dar agitîndu-şi considerabil braţele, o susţinuse ani de zile Dr. Carlisle Perera. Acum se arăta extrem de fericit, deşi se simţea tot atît de frustrat. Rama îi confirmase în mod strălucit ipoteza… dar el nu avea să intre niciodată înăutru şi nici să-l vadă cu proprii săi ochi. Dacă diavolul ar fi apărut din senin, oferindu-i posibilitatea teleportării instantanee, ar fi semnat contractul fără să clipească.

― Da, domnule ambasador, cred că sînt în stare să precizez o serie de lucruri. Ceea ce avem aici este, fără îndoială, o „Arcă Spaţială”. Reprezintă o idee veche în literatura astronautică. Am reuşit s-o urmăresc în timp pînă la fizicianul britanic J. D. Bernal, care a propus această metodă de colonizare interstelară într-o carte publicată în 1929 ― exact acum două sute de ani. Marele înaintaş rus Ţiolkovski a avansat propuneri oarecum similare cu mult înaintea englezului.

Dacă doriţi să mergeţi de la un sistem stelar la altul, aveţi un număr de posibilităţi. Presupunînd că viteza luminii reprezintă o limită absolută ― faptul nu e definitiv stabilit, în ciuda părerilor contrarii pe care poate le aveţi… (Aici se auzi un pufnet plin de indignare, însă profesorul Davidson nu protestă în mod oficial)… veţi face o călătorie rapidă într-o navă mică, ori un drum mai lung într-o navă gigant.

Din punct de vedere tehnic, nu există nici un motiv ca o navă spaţială să nu atingă nouăzeci la sută sau mai mult din viteza luminii, ceea ce ar însemna o călătorie de cinci pînă la zece ani între aştri vecini ― mult poate, dar realizabil, în special pentru fiinţele ale căror vieţi se măsoară în veacuri. Ne putem imagina călătorii de o asemenea durată în nave nu cu mult mai mari decît ale noastre.

Adevărat, asemenea viteze sînt poate imposibile din anumite cauze. Să nu uităm, trebuie transportat combustibil pentru frînare la finalul călătoriei, chiar dacă drumul este numai dus. De aceea pare mai normal să mergi mai încet ― zece mii, o sută de mii de ani…

Bernal şi alţii considerau că aceasta se poate face cu nave mari, cu dimensiuni de ordinul kilometrilor, transportînd mii de pasageri în călătorii de generaţii. Evident, sistemul trebuie să fie complet închis, reciclînd complet hrana, aerul şi celelalte. Este exact modul fenomenologic al Pămîntului, la o scară puţin mai mare.

Unii scriitori au sugerat că aceste Arci Spaţiale să fie construite sub forma unor sfere concentrice, alţii propuneau cilindri rotitori, goi pe dinăuntru, a căror forţă centrifugă să asigure o gravitaţie artificială ― exact ce am găsit noi în Rama…

Profesorul Davidson nu mai reuşi să se stăpînească.

― Nu există forţă centrifugă. O fantomă inginerească! E vorba doar de inerţie.

― Aveţi desigur dreptate, încuviinţă Perera, deşi probabil l-am convinge mai greu pe un om zvîrlit dintr-un carusel. Însă rigoarea matematică nu-şi are locul acum…

― Vă rog, vă rog, interveni Dr. Bose exasperat. Ştim cu toţii ce vreţi să spuneţi, sau cel puţin aşa credem. Vă rog, nu ne spulberaţi iluziile.

― Fie, demonstram doar că din punct de vedere conceptual, Rama nu prezintă nimic nou, deşi dimensiunile sînt uluitoare. Oamenii şi-au imaginat astfel de vehicule de două sute de ani.

Acum, aş dori să pun o întrebare. De cît timp călătoreşte Rama în spaţiu?

În momentul de faţă i-am determinat cu precizie orbita şi viteza. Presupunînd că n-au intervenit modificări majore ale traiectoriei, îi putem trasa drumul parcurs vreme de milioane de ani. Bănuiam că vine din direcţia unei stele apropiate, dar lucrurile nu stau aşa.

Au trecut peste două sute de mii de ani de cînd Rama a trecut prin apropierea unei stele, iar ea s-a dovedit a fi o variabilă neregulată ― cel mai