Le raportă scurt însoţitorilor nerăbdători, apoi adăugă: ― Lansez trasorul ― timp de declanşare: două minute. Acum!

Azvîrli cilindrul micuţ cu toată puterea în sus ― sau în afară ― şi începu să numere secundele, pe măsură ce obiectul se deplasa de-a lungul fascicolului luminos. Dispăru din raza vizuală înainte de scurgerea unui sfert de minut. Cînd ajunse cu număratul la o sută, îşi feri ochii şi pregăti aparatul de filmat. Se pricepuse întotdeauna să aprecieze corect duratele. Greşi cu numai două secunde. Lumea explodă de lumină, iar de această dată nu mai avu motiv de dezamăgire.

Nici chiar puterea de milioane de candeli a trasorului nu izbutise să lumineze pe de-a-ntregul enorma cavitate, dar acum vedea îndeajuns ca să-i înţeleagă alcătuirea şi mărimea. Se găsea la unul din capetele unui cilindru gol, lat de cel puţin zece kilometri şi cu o lungime greu de estimat. Din locul său de pe axa centrală, zărea un număr atît de mare de detalii pe pereţii curbi ce-l înconjurau, încît creierul nu putea cuprinde mai mult de o fracţiune neînsemnată din ele. Privea peisajul unei lumi întregi, luminate de fulgerul trasorului, şi se strădui printr-un efort de voinţă să-şi fixeze imaginea în minte.

De jur împrejur, pantele terasate ale „craterului” se înălţau pînă la contopirea cu peretele solid înconjurător. Nu… impresia era falsă, trebuia să renunţe la instinctele pămîntene şi spaţiale, reorientîndu-se după un nou sistem de coordonate.

Nu se afla în extremitatea inferioară a acelei ciudate lumi interioare, ci în cea superioară. De aici toate direcţiile duceau în jos şi nu în sus. Dacă pornea din axa centrală spre peretele curb, pe care nu mai trebuia să-l considere perete, forţa gravitaţională creştea treptat. Ajuns pe suprafaţa interioară a cilindrului, avea să stea în oricare punct al ei cu picioarele către stele şi capul spre axa de rotaţie. Conceptul era destul de familiar, forţa centrifugă fusese dealtfel utilizată în scopul simulării gravitaţiei încă de la începuturile zborurilor spaţiale. Copleşitoare, şocantă chiar, era scara la care se aplica ideea: cea mai mare staţie spaţială, Syncsat Cinci, avea un diametru mai mic de două sute de metri. Îţi trebuia ceva timp să te acomodezi cu un corp de o sută de ori mai mare.

Peisajul tubular ce-l înconjura era presărat cu zone luminoase şi umbrite, poate păduri, cîmpii, lacuri îngheţate sau oraşe. Distanţa şi lumina tot mai palidă a trasorului făceau imposibilă orice identificare. O serie de linii înguste, şosele, canale, rîuri, alcătuiau o reţea geometrică abia vizibilă. Mai departe, chiar la limita cîmpului vizual, se zărea o bandă de un negru ceva mai profund. Forma un cerc complet, înconjurînd interiorul lumii şi Norton îşi aminti brusc de mitul lui Oceanos, întinderea de apă despre care anticii credeau că încingea Pămîntul.

Aici poate că oceanul era şi mai ciudat, nu circular, însă cilindric. Înainte să fie înghiţit în noaptea interstelară, avusese oare valuri şi maree, curenţi… şi peşti?

Trasorul pîlpîi şi se stinse; clipa revelaţiei luase sfîrşit. Norton ştia însă că acele imagini aveau să-i fie întipărite în minte pentru tot restul vieţii. Indiferent care urmau să fie descoperirile viitorului, ele nu puteau şterge niciodată cea dintîi impresie. Iar Istoria nu-i va răpi nicicînd privilegiul de a fi fost primul om care privise opera unei civilizaţii extraterestre.

9. RECUNOAŞTERE

„Am lansat cinci trasoare cu declanşare întîrziată în josul axei cilindrului, reuşind astfel să-l fotografiem în mod corespunzător pe întreaga lui lungime. Au fost cartografiate detaliile principale şi, deşi putem identifica foarte puţine, provizoriu le-am botezat pe toate.

Cavitatea principală are cincizeci de kilometri lungime şi şaisprezece lărgime. Cele două capete sînt rotunjite concav, avînd o geometrie destul de complicată. Cel unde ne aflăm noi l-am denumit Emisfera Nordică, stabilindu-ne baza aici, pe axa centrală.

Pornind ca nişte raze din butucul central, din 120 în 120 de grade se întind trei punţi lungi de aproape un kilometru. Ele se termină pe un soi de terasă, un platou circular, care ocoleşte concavitatea. Iar de acolo, în continuarea punţilor, pornesc trei scări enorme ce coboară pe cîmpie. Veţi obţine o imagine destul de exactă a acestui capăt al lui Rama, imaginîndu-vă o umbrelă cu numai trei spiţe egal depărtate.

Fiecare spiţă e o scară foarte abruptă în vîrf, micşorîndu-şi apoi panta pe măsură ce se apropie de cîmpia de mai jos.. Scările ― le-am denumit Alfa, Beta şi Gama ― nu sînt continue, ci se întrerup pe alte cinci terase circulare. Am estimat că sînt în jur de douăzeci-treizeci de mii de trepte… probabil folosite numai în cazuri excepţionale. E greu de presupus că Ramanii, ori ce alt nume le vom da, nu aveau altă modalitate de-a ajunge la axa centrală a lumii lor.

Emisfera Sudică e mult diferită. În primul rînd nu se observă nici scări şi nici butucul central bont. Acolo există un fel de tijă ascuţită, întinsă pe cîţiva kilometri în direcţia axei, Şi înconjurată de alte şase tije mai mici. Întregul ansamblu este foarte ciudat şi nu-i bănuim rostul.

Secţiunea cilindrică lungă de cincizeci de kilometri dintre cele două concavităţi am denumit-o Cîmpia Centrală. Pare deplasat să folosim cuvîntul „cîmpie” pentru a descrie ceva curb, dar noi am considerat termenul justificat. Cînd vom coborî acolo, ne va apărea plată ― aşa cum şi interiorul unei sticle apare plat unei furnici ce se deplasează în interior.

Trăsătura cea mai interesantă a Cîmpiei Centrale este banda cea neagră, lată de zece kilometri, care o înconjură la jumătatea lungimii. Seamănă cu gheaţa şi am botezat-o Oceanul Cilindric. Exact în mijloc se află o insulă mare, ovală, lungă de alţi zece kilometri şi lată de trei, acoperită de structuri înalte. Deoarece ne-a amintit de Vechiul Manhattan, am numit-o New York. Nu cred totuşi că este un oraş; seamănă mai mult cu o fabrică imensă, cu o uzină chimică.

Există însă şi metropole ― oricum, oraşe. Sînt cel puţin şase. Dacă ar fi fost construite pentru oameni, ar fi cuprins fiecare cam cincizeci de mii de locuitori. Le-am denumit Roma, Pekin, Paris, Moscova,