dacă am fi ştiut ceea ce ştim acum. N-am riscat însă. Am trimis înainte camere de luat vederi telecomandate, am verificat toate uşile de zece ori să nu se închidă înapoia noastră, imediat ce am fi trecut prin ele…

Fiecare ecluză este un simplu cilindru rotitor, prevăzut într-o parte cu o uşă. Pe aici intri în cilindru, îl roteşti cu o sută optzeci de grade, şi uşa se potriveşte cu o alta, prin care poţi să păşeşti mai departe. Sau să pluteşti, în cazul de faţă.

Ramanii şi-au luat absolut toate precauţiile. Există trei asemenea cilindri-ecluză, unul după altul, chiar sub blindajul exterior, sub montantul în care se află intrarea. Nu-mi imaginez cum s-ar putea defecta măcar unul, iar dacă totuşi primul ar exploda, ar urma dublura, apoi al treilea…

Iar ăsta-i numai începutul. Ultima ecluză se deschide într-un coridor drept, lung de aproape jumătate de kilometru. Arată curat şi îngrijit, ca dealtfel tot ce am văzut pe aici; la fiecare cîţiva metri există un fel de nişe, ce pesemne au adăpostit cîndva dispozitive de iluminat. Acum totul este în întuneric şi, nu-mi este ruşine să ţi-o spun, înfricoşător. Mai există, de asemenea, două canale paralele, late cam de un centimetru, săpate în pereţi pe întreaga lungime a tunelului. Bănuim că înăuntrul lor glisa un soi de cărucior transportînd echipament ― sau fiinţe ― înainte şi înapoi. Am rezolva multe necazuri dacă am reuşi să-l repunem în funcţiune…

Spuneam că tunelul are o lungime de o jumătate de kilometru. Ei bine, din testele seismice am aflat că grosimea blindajului exterior al lui Rama are aceeaşi valoare. Deci era clar că îl străbătusem. N-am fost astfel deloc surprinşi cînd la capătul tunelului am dat peste o altă ecluză cilindrică.

Da, şi încă una. Apoi încă una. Se pare că fiinţele astea au făcut totul în trei exemplare. Acum ne găsim în ultima ecluză, aşteptînd aprobarea Pămîntului ca s-o străbatem. Interiorul lui Rama e la numai cîţiva metri. Voi fi mult mai fericit cînd aşteptarea se va termina.

Îl ştii pe Jerry Kirchoff, secundul meu executiv, cel cu o asemenea bibliotecă de cărţi adevărate încît nu-şi permite săi emigreze de pe Pămînt? Ei bine, Jerry mi-a povestit despre o situaţie asemănătoare petrecută demult, la începutul secolului douăzeci şi unu… ba nu, douăzeci. Un arheolog a descoperit mormîntul unui rege egiptean, primul care nu fusese jefuit de hoţi. Muncitorii lui au săpat luni întregi cameră după cameră, pînă ce au ajuns la ultimul zid. L-au străpuns şi pe acesta, iar arheologul a luat un felinar, strecurîndu-şi capul înăuntru. S-a pomenit privind o încăpere ticsită de comori: lucruri incredibile, aur, nestemate…

Poate că şi locul acesta e un mormînt; îmi pare tot mai piuit aşa ceva. Nici acum din el nu răzbate cel mai mic zgomot, cel mai mic semn al vreunei activităţi. Ei bine, mîine vom afla”.

Comandantul Norton apăsă pe STOP. Ce altceva să mai spună despre munca lui, înainte de a trece la mesajele personale? De obicei nu intra în astfel de amănunte, dar împrejurările de faţă ieşeau din normal. Putea fi cea din urmă videogramă expediată celor iubiţi. Le datora o explicaţie pentru ceea ce făcea.

Cînd ei aveau să-i vadă imaginea şi să-i audă cuvintele, el avea să fie în interiorul lui Rama, la bine sau la rău.

8. PRIN BUTUC

Niciodată Norton nu se simţise mai apropiat de egiptologul acela, mort de atîta vreme. De cînd Howard Carter privise cripta lui Tutankhamon, nici un alt om nu mai cunoscuse o asemenea clipă ― şi totuşi comparaţia era amuzant de deplasată.

Tutankhamon fusese îngropat abia „ieri”, cu nici patru mii de ani în urmă. Rama putea fi mai bătrîn decît specia umană. Micul mormînt din Valea Regilor s-ar fi pierdut în coridoarele pe care le străbătuseră deja, iar ceea ce se întindea dincolo de ultima ecluză era de cel puţin un milion de ori mai mare. În privinţa comorilor adăpostite ― ele depăşeau orice închipuire.

Vreme de cel puţin cinci minute nimeni nu comunică prin radio; echipa, bine instruită, nici măcar nu raportase verbal încheierea verificărilor. Mercer făcuse semn că totul era în regulă, apoi arătase tunelul deschis. Parcă cu toţii îşi dădeau seama că momentul istoric nu trebuia banalizat prin pălăvrăgeli inutile. Pentru comandant era perfect, căci nu avea nimic de spus. Îşi stinse proiectorul, porni jeturile şi pluti încet în josul coridorului, trăgînd după el cordonul de siguranţă. În cîteva secunde se găsea înăuntru.

În interiorul cui? Înaintea sa bezna era absolută; raza proiectorului nu dezvăluia nimic. Se aşteptase la aşa ceva, fără să fie însă convins. Toate calculele indicaseră că peretele opus se afla la zeci de kilometri depărtare. Acum, ochii săi îi confirmau că acesta era purul adevăr. Plutind încetişor prin întuneric, încercă acut nevoia de-a pipăi cordonul de siguranţă, o nevoie mai puternică decît orice simţise pînă atunci, chiar si cu ocazia primei sale EVA. Era ridicol, privise fără pic de ameţeală peste ani-lumină, peste mega-parseci, de ce trebuia să se sperie de cîţiva kilometri cubi de gol?

Se gîndea încă la aceste lucruri cînd momentul de amortizare de la capătul cordonului îl opri uşor, cu un recul imperceptibil. Coborî raza proiectorului care cerceta zadarnic înainte şi examină suprafaţa de unde ieşise.

Se afla deasupra centrului unui crater mic, el însuşi o gropiţă în baza altuia mult mai mare. De fiecare parte se înălţa un complex de terase şi rampe ― perfecte din punct de vedere geometric şi în mod evident artificiale ― ce se întindeau dincolo de lumina proiectorului. Cam la o sută de metri depărtare zărea ieşirile altor două sisteme tip ecluză, identice cu primul.

Asta era tot. Scena nu prezenta nimic aparte, nimic ieşit din comun. Semăna considerabil cu o mină abandonată. Norton se simţi uşor dezamăgit; după atîtea eforturi, ar fi trebuit să aibă loc o revelaţie dramatică, chiar transcedentală. Îşi reaminti însă că nu răzbătea cu ochii decît pînă la cîteva sute de metri. Bezna de dincolo putea să ascundă totuşi mai multe minuni decît ar fi fost