ce se dezbrăca pentru culcare; încercă un simțămînt de rușine amestecată cu milă: era, după soțul ei, primul bărbat pe care-l vedea în pielea goală și era atît de bine înzestrat pentru viață, încît i se păru anormal. Ursula, însărcinată pentru a treia oară, cunoscu din nou spaimele ei de tînără măritată.

Cam în epoca aceea venea în casă o femeie veselă, nerușinată, provocatoare, care ajuta la treburile menajului și care știa să ghicească viitorul în cărți. Ursula îi vorbi despre fiul ei. Socotea că disproporția aceea era ceva tot atît de nefiresc ca și coada de purcel a vărului. Femeia izbucni într-un rîs slobod și sonor care răsună prin toată casa ca un clinchet de cristal. „Dimpotrivă, zise ea, va fi fericit.” Pentru a-și întări spusele, aduse peste cîteva zile cărțile de joc și se închise împreună cu José Arcadio într-o cămară pentru semințe de lîngă bucătărie. Etală cărțile cu mult calm pe o veche masă de tîmplar, vorbind despre una, alta, în timp ce băiatul aștepta, mai mult plictisit decît intrigat. Deodată, întinse mîna și-l atinse acolo. „Ce fenomen!” zise ea, sincer înspăimîntată, și asta a fost tot ce a găsit să spună. José Arcadio simți cum i se umplu oasele de spumă, fu cuprins de o teamă lîncedă și de o pornire teribilă de a plînge. Femeia nu-i făcu nici un avans. José Arcadio nu încetă să o regăsească toată noaptea în mirosul de fum pe care-l exalau subsuorile ei și care pătrunse și în pielea lui. N-ar fi vrut să o părăsească nici o clipă, ar fi dorit să-i fie mamă, să nu mai iasă niciodată din hambar, să-i spună: ce fenomen!, să-l atingă din nou și să-i spună din nou, ce fenomen! Într-o bună zi nu se mai putu stăpîni și se duse acasă la ea. Vizita pe care i-o făcu a fost deosebit de protocolară: rămase așezat în salon fără să rostească nici un cuvînt. Pentru o clipă, n-o mai dorea. O văzu schimbată, cu totul străină de imaginea pe care i-o inspira mirosul ei, ca și cum ar fi fost alta. Își bău cafeaua și părăsi casa deprimat. La căderea nopții, în fantasmele insomniei, fu cuprins de o teamă violentă și o dori din nou, dar, de rîndul acesta, nu așa cum o cunoscuse în hambar, ci așa cum îi apăruse în acea după-amiază.

După vreo cîteva zile, pe neașteptate, femeia îl chemă la ea acasă unde era singură cu mama ei și-l duse în dormitor sub pretext că-l va învăța o figură de cărți. Acolo începu să-l atingă cu atîta intimitate încît el se simți decepționat după emoția de la început și încercă mai mult teamă decît plăcere. Femeia îi ceru să vină să o caute în aceeași seară. Acceptă ca să scape, știa însă că nu va fi în stare să-i răspundă la chemare. Și totuși, în noaptea aceea, înțelese în patul său fierbinte că trebuia s-o regăsească, chiar dacă nu se simțea capabil de acest lucru. Se îmbrăcă pe dibuite, trăgînd cu urechea, în beznă, la răsuflarea regulată a fratelui său, la tusea seacă a tatălui din camera învecinată, la astma găinilor din ogradă, la bîzîitul țînțarilor, la bătăile exagerate ale inimii, la mișunatul amplificat al lumii căreia pînă atunci nu-i dăduse niciodată atenție, și ieși în ulița adormită. Dorea din toată inima ca poarta să fie închisă cu drugul și să nu fie numai împinsă, cum era înțelegerea. Însă poarta era deschisă. O apăsă cu vîrful degetelor și țîțînele scoaseră un tînguit lugubru și modulat, al cărui răsunet înghețat îl resimți pînă în măruntaie. Din clipa în care se strecurase pieziș înăuntru, silindu-se să nu facă zgomot, recunoscu mirosul. Pentru moment se găsea în odăița în care cei trei frați ai tinerei femei își întinseseră hamacurile într-o poziție pe care nu o cunoștea și pe care nu o putea determina pe întuneric, așa că trebui să treacă pe dibuite, să împingă ușa odăii și, ajuns acolo, să se orienteze bine ca nu cumva să se înșele care era patul. Izbuti. Se lovi mai întîi de corzile hamacului, fixate mai jos decît își închipuise și un bărbat care sforăise pînă atunci se răsuci prin somn și murmură cu un fel de dezamăgire: „Era miercuri…” Împingînd ușa odăii, nu putu s-o oprească de a rîni solul denivelat. Dintr-o dată, în întunericul cel mai adînc, înțelese cu o nostalgie nesfîrșită că era total dezorientat. În această cameră strîmtă dormea mama, altă fiică împreună cu soțul ei și cu doi copii, precum și femeia care poate nu-l aștepta. S-ar fi putut călăuzi după miros dacă acest miros nu plutea în toată casa, atît de înșelător și totodată atît de precis, așa cum îi rămăsese impregnat în piele. Rămase o clipă îndelungată nemișcat, aiurit, și se întrebă cum de reușise să se vîre într-o încurcătură atît de mare, cînd o mînă cu degetele rășchirate, pipăind prin beznă, îi atinse obrazul. Nu a fost prea surprins, căci în mod inconștient tocmai asta aștepta. Se lăsă deci în voia acestei mîini și într-o stare teribilă de epuizare, se pomeni condus într-un loc de neidentificat, unde i se scoaseră hainele și unde fu rostogolit ca un sac plin cu cartofi, unde fu întors pe față și pe dos într-o noapte de nepătruns în care nu știa ce să facă cu propriile lui brațe, cînd nu se mai simțea femeia ci amoniacul, în timp ce încerca să-și amintească de chipul ei dar nu putea să-și amintească decît chipul Ursulei, dîndu-și vag seama că era pe cale să facă ceva ce de foarte multă vreme dorea să poată face, dar despre care niciodată nu-și închipuise că s-ar putea întîmpla în realitate, fără să știe prea bine ce se petrece de fapt, deoarece nu știa unde le sînt picioarele, unde era capul, și al cui era capul, și ale cui erau picioarele, avînd senzația că nu va mai rezista revoltei surde și glaciale din șale și aerului care-i balona pîntecele, și fricii, și dorinței nesăbuite de a fugi și totodată