i se par ridicole nălucirile de azi-noapte, dar tot nu trebuiesc povestite altora. Îl privi în ochi. Egor părea că nu înțelege nimic, că nu-și amintește nimic. Îi e rușine, gîndi d-l Nazarie, cum mi-a fost și mie.

Simina intră de-abia atunci în sufragerie. Se grăbi să se așeze pe scaunul din dreapta d-nei Moscu, după ce mai întîi privi circular pe toți.

— Unde ai fost, domnișoară? o întrebă Egor.

— Am vrut să văd dacă au venit scrisori…

Sanda începu să zîmbească. Ar fi trebuit totuși să-i facă observații. Evident, nu în fața musafirilor, dar ar trebui să o certe într-o zi pentru toate minciunile fără rost pe care le spune…

Ridică ochii din farfurie, puțin speriată. Cineva mînca cu atîta poftă, încît zgomotul fălcilor stăpînea întreaga încăpere. Parcă se făcuse deodată o tăcere nefirească în sufragerie și nu se auzea decît zbaterea fălcilor. Mînca d-na Moscu. Sanda se îngălbeni. De foarte multe ori d-na Moscu își uita complet de sine în timpul meselor și mînca cu poftă, dar niciodată nu atinsese o asemenea voracitate. Nu mai vorbea nimeni. Ascultau cu toții, stingheriți.

— Maman, o strigă Sanda.

D-na Moscu continua să mănînce, cu bărbia aproape rezemată de piept. Sanda se aplecă peste masă și o mai strigă încă o dată, fără rezultat. Are să i se facă rău! își spuse, îngrozită. Egor se prefăcu că nu observă nimic. D-l Nazarie privea înspăimîntat, cu coada ochiului. Numai Simina părea liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat nefiresc.

Își așeză mîna pe brațul d-nei Moscu ușor, și îi spuse:

— Am visat azi-noapte pe tanti Christina, mamă!

D-na Moscu se opri din mestecat, surprinsă.

— Știi că și eu o visez de cîteva nopți întruna? Ce vise ciudate!

Așeză cuțitul și furculița corect, pe marginea farfuriei și se întoarse spre musafiri. Domnul Nazarie tresări cînd presimți gestul; se temea să privească o față care se deșteptase chiar atunci din inconștiență (căci altfel nu-și putea explica barbaria cu care mesteca, puține minute înainte, d-na Moscu). Avu totuși o adevărată surpriză întîlnind o figură liniștită și inteligentă. Fără îndoială că d-na Moscu nici nu-și mai amintea – dacă întîmplător își dăduse seama – de scena penibilă de adineauri.

— D-stră o să zîmbiți, d-le profesor, vorbi ea, dar vă mărturisesc că visele sînt lumea mea cea de a doua.

— Nu zîmbesc deloc, scumpă doamnă, se grăbi să spună domnul Nazarie.

— Mama înțelege însă altceva prin această a doua lume, interveni Sanda, fericită că se trecuse atît de ușor peste un incident penibil. Altceva, în orice caz, decît spune înțelesul cuvintelor.

— M-ar interesa foarte mult să știu, vorbi d-l Nazarie. Lucrurile acestea sînt întotdeauna fascinante.

D-na Moscu aprobă, clătinînd capul cu fervoare.

— Vom sta o dată de vorbă, șopti ea. Dar nu acum, firește. Se întoarse repede spre Simina. Cum ai visat-o, Simina?

— A venit la mine la pat și mi-a spus: „Numai tu mă iubești, Simino!”. Era îmbrăcată cu rochia roz, cu umbreluță…

— Așa vine ea întotdeauna, vorbi d-na Moscu emoționată.

— Spunea de Sanda, adăugă Simina, „Sanda începe să mă uite. E domnișoară mare acum”. Așa mi-a spus. Și mi s-a părut că plînge. Mi-a cerut mîna să mi-o sărute.

— Așa face ea, spuse d-na Moscu. Îți cere mîna sau brațul să ți-l sărute.

Toți ascultaseră tăcuți. Sanda zîmbea batjocoritoare, privind pe furiș spre soru-sa. Ar trebui s-o dezvăț o dată de obiceiul ăsta prost, își spuse. Apoi izbucni brusc:

— De ce minți, Simina?! Sînt sigură că n-ai visat pe nimeni, cu atît mai puțin pe tanti Christina.

— Nu mint, vorbi calm Simina. Așa mi-a spus. Îmi aduc foarte bine aminte ce mi-a spus despre tine: „Sanda începe să mă uite”. M-am uitat în ochii ei atunci și mi s-a părut că plînge…

— Minți! repetă, mai tare, Sanda. N-ai visat nimic!

Simina o privi surprinsă, drept în ochi, după obiceiul ei. Apoi gura severă i se rotunji într-un zîmbet ironic.

— Poate că n-am visat, spuse ea încet și se întoarse spre maică-sa.

Sanda își mușcă buzele. S-a făcut și obraznică, nu se mai teme nici de musafiri. Îl văzu atunci, parcă pentru prima dată, pe Egor și un val fierbinte de dragoste o pătrunse. Ce bine că nu e singură, că e alături de cineva care ar putea-o iubi, ar putea-o ajuta.

— Dar de unde cunoaște micuța noastră Simina pe mătușa Christina? întrebă, în mijlocul tăcerii, d-l Nazarie. Bănuiesc că a murit tînără…

D-na Moscu întoarse repede fața spre profesor. Niciodată nu o văzuse d-l Nazarie atît de însuflețită. Emoția, nerăbdarea, aducerile-aminte îi șterseră chiar zîmbetul ei nelipsit. Egor o observă cu mirare și cu un început de teamă – căci ochii îi erau lichizi și lumina lor avea cîteodată densitatea nefirească a unei lupe.

— Nimeni nu cunoaște pe Christina, vorbi d-na Moscu după o lungă răsuflare. Nici Sanda, nici Simina. Sanda s-a născut în cel dintîi an de război, nouă ani după moartea Christinei… Dar avem un portret în mărime naturală al Christinei; l-a pictat Mirea. Copiii o știu după portretul acela…

Se opri brusc, cu fruntea plecată. D-l Nazarie încercă să rupă tăcerea. Ar fi fost într-adevăr penibil să amuțească așa, cu toții.

— A murit tînără?… întrebă el.

— Nu avea decît douăzeci de ani, spuse Sanda repede, ca să evite răspunsul d-nei Moscu. Era cu vreo șapte ani mai mare ca mama.

Dar d-na Moscu părea că n-auzise nimic. Continuă, cu un glas mai scăzut, parcă se pregătea să se predea aceleiași oboseli obișnuite ei:

— A murit în locul meu, sărăcuța. Pe mine m-au trimis la Caracal, cu fratele meu, iar ea a rămas la moșie. Asta a fost în 1907. Și au omorît-o…

— Aci? întrebă d-l Nazarie, accentuînd cu teamă cuvîntul.

— Venise de la Bălănoaia aici, interveni Sanda. Moșia era pe-atunci întinsă, știți, înainte de expropiere… E așa de greu totuși de înțeles… căci o iubeau toți țăranii…

Egor începu să se simtă prost. Mai ascultase o dată aceeași poveste și parcă nu întocmai. Anumite amănunte