Repetă strînsoarea, dar cu mai puțină convingere. După ce șovăi cîteva clipe, doctorul Bernard întrebă: Voulez-vous qu’on vous abandonne à votre sort?[4] Aproape cu voluptate își păstră mîna întreagă inertă, ca de ghips. Vous préferez qu’on s’occupe de vous?[5] Îl strînse cu putere. Voulez-vous qu’on vous donne du chloroforme?[6] Își imobiliză din nou mîna și și-o păstră așa, fără nici cea mai mică tresărire, ascultînd ultimele întrebări: Etes-vous Jesus-Christ? Voulez-vous jouer du piano? Ce matin, avez-vous bu du champagne?[7]

Acea noapte, toți cu paharele de șampanie în mînă, înconjurîndu-i și strigîndu-le cu o tristă, mediocră lipsă de pudoare care îi surprinse pe amîndoi: „Pînă la Veneția să nu mai beți șampanie, că vi se face rău!” „Mi-e teamă că ei au băut mai multă șampanie decît ar fi trebuit”, spuse Laura după ce pornise trenul.

Atunci auzi vocea profesorului.

— Să mai încercăm o dată. Poate că n-a înțeles bine întrebarea dumneavoastră. Am să-l întreb în românește. Și continuă, ridicînd glasul: Vrem să-ți aflăm vîrsta. Pentru fiecare zece ani, îmi strîngi o dată degetul.

Strînse, din ce în ce mai puternic, de șase ori, apoi, fără să înțeleagă de ce, se opri.

— Șaizeci de ani? se miră Profesorul. I-aș fi dat mai puțin…

— În această stare larvară, auzi glasul lui Bernard, e greu de precizat. Întrebați-l dacă e obosit, dacă putem continua…

Au continuat dialogul încă o jumătate de ceas, aflînd astfel că nu locuiește în București, că nu are decît o singură rudă, depărtată, pe care nu ține s-o informeze de accident, că acceptă orice test, oricît ar fi de riscant, ca să se verifice dacă nervul optic a fost sau nu atins. Spre norocul lui, n-au mai pus alte întrebări, căci probabil nu le-ar fi ascultat. Orbirea care-l amenința pe Papini fusese primul semnal. Își spusese, în săptămîna aceea, că poate nu e vorba de inevitabila decrepitudine a bătrîneții, că dacă a tot repetat povestea lui Papini (Papini, pe care nici un chirurg nu îndrăznește să-l opereze…), a făcut-o pentru că îl preocupa tragedia unuia din scriitorii lui favoriți. Dar curînd și-a dat seama că încerca să se păcălească singur. Cu un an mai înainte, doctorul Neculache recunoscuse că, deocamdată, arterioscleroza e incurabilă. Nu-i spusese că-l amenința și pe el arterioscleroza, dar adăugase:

— La o anumită vîrstă, te poți aștepta la orice. Și eu îmi pierd memoria, continuase, zîmbind trist. De la o vreme, nu mai pot memoriza versurile poeților mai tineri, pe care îi descopăr și care-mi plac.

— Nici eu, îl întrerupse. Știam pe dinafară aproape tot Paradiso, și acum… Iar din scriitorii tineri, după ce-i citesc, nu rețin aproape nimic…

Și totuși… În ultimul timp, așa cum zăcea în pat cu ochii închiși, își amintise fără dificultate multe cărți citite de curînd, și recitase în gînd poeme de Ungaretti, de Ion Barbu și Dan Botta, texte pe care nici nu știuse că le învățase vreodată pe dinafară… Cît despre Paradiso, de multe zile și nopți adormea recitîndu-și terținele lui favorite. Fu cuprins deodată de o spaimă neînțeleasă, căci izvora parcă din chiar bucuria descoperirii pe care o făcuse. „Să nu mă mai gîndesc! își ordonă. Să mă gîndesc la altceva!…” Și, totuși, de atîta timp, nu face altceva decît să recite poeme și să-și repovestească cărțile pe care le-a citit. „Am fost un nătărău! M-am speriat degeaba…” Deși, o dată plecase de acasă și, ajuns în stradă, înțelese că nu-și mai amintea unde voia să se ducă… „Dar poate a fost doar un accident. Poate eram obosit, deși n-aveam nici un motiv să fiu obosit…”

— În fond, marele specialist nu ne-a lămurit prea mult, auzi glasul unuia din interni.

— Spunea însă că se mai cunosc cîteva cazuri. Bunăoară, acel pastor elvețian, ars de fulger aproape 100% și care a mai trăit totuși mulți ani. E drept, rămăsese mut. Ca și omul nostru, probabil, adăugă coborînd glasul.

— Nu mai vorbi, că poate te aude, șopti cineva pe care nu izbuti să-l identifice.

— Asta voiam și eu, să mă audă. Să vedem cum va reacționa. Poate că totuși n-a rămas mut…

Fără să vrea, fără să știe ce face, își descleștă încet gura. În acea clipă auzi trosnituri neobișnuit de puternice în urechi, ca și cum în dreapta și în stînga lui s-ar fi prăvălit, peste stînci, nenumărate vagoane încărcate cu fierărie veche. Dar, deși îl asurzea ecoul exploziilor prelungindu-se la nesfîrșit, continuă să-și deschidă gura. Și deodată se auzi rostind: Nu! și repetă cuvîntul de mai multe ori. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Nu mut. Știa că voise să spună: „Nu sînt mut”, dar nu izbutise să pronunțe cuvîntul „sînt”. După zgomotele din odaie, și ușa care se deschise și se închise repede, înțelese că acele două cuvinte provocaseră senzație. Își ținea gura larg deschisă, dar nu mai îndrăznea să-și miște limba. Cînd doctorul Gavrilă, favoritul lui, cel despre care fusese sigur de la început că are vocație de medic, se apropie de pat, repetă din nou cuvintele, și atunci înțelese de ce le pronunță cu atîta greutate: cu fiecare mișcare a limbii simțea cum se clatină cîțiva dinți, parcă ar fi stat să cadă.

— Asta era, șopti Gavrilă. Dinții. Și chiar măselele, adăugă cu un aer preocupat. Chemați la telefon pe doctorul Filip: să vină de urgență cineva – idealul ar fi să vină chiar dînsul – dar