Îl auzi din nou, mai tîrziu, de departe:

— … De-abia se țin. Dacă ar fi înghițit cu mai multă putere, ar fi riscat să se înece cu vreo măsea… Anunțați pe Profesor.

Simți penseta apucînd un dinte din față și scoțîndu-l fără efort. Începu să numere; în cîteva minute, cu aceeași ușurință, doctorul Filip îi extrase nouă dinți și cinci măsele.

— Nu prea înțeleg ce s-a întîmplat. Rădăcinile sînt sănătoase. E ca și cum ar fi împinse de mai multe măsele de minte. Dar asta e imposibil. Va trebui să-i facem o radiografie…

Profesorul se apropie de pat și-i puse două degete pe mîna dreaptă.

— Încearcă să rostești ceva, orice cuvînt, orice sunet.

Încercă, mișcîndu-și limba, de data aceasta fără teamă, dar nu izbuti să spună ce-ar fi vrut. În cele din urmă, resemnat, începu să pronunțe, la întîmplare, cuvinte scurte: ac, cuc, bou, om, pană, bale…

A treia noapte avu un vis pe care și-l reaminti întreg. Se reîntorsese pe neașteptate în Piatra Neamț și se îndrepta spre liceu. Dar cu cît se apropia, cu atît creștea numărul trecătorilor. Recunoscu, în jurul lui, pe trotuar, mulți din foștii lui elevi, așa cum îi văzuse cînd se despărțise de ei, cu 10, 20 sau 25 de ani mai înainte. Apucă pe unul de braț: „Dar unde vă îmbulziți toți, Teodorescule?” îl întrebă. Băiatul îl privi lung, zîmbind încurcat; nu-l recunoscuse. „Ne ducem la liceu. Azi se sărbătorește centenarul profesorului Dominic Matei.”

„Nu-mi prea place visul, își repetă de mai multe ori. Nu înțeleg de ce, dar nu-mi place…” Așteptă să plece infirmiera și, cu emoție și mare grijă, așa cum făcea de cîteva zile, începu să întredeschidă pleoapele. Se trezise într-o noapte privind o pată luminoasă, albăstruie, fără să-și dea seama că deschisese ochii și fără să înțeleagă ce privește. Simți cum i se zbate, speriată, inima, și închise repede ochii. Dar în noaptea următoare se trezi din nou, privind cu ochii deschiși aceeași pată luminoasă și, neștiind ce să facă, începu să numere în gînd. Cînd ajunse la 72, înțelese brusc, că lumina vine de la veieuza din fundul camerei. Izbuti să-și stăpînească bucuria privind, fără grabă, perete după perete, încăperea în care se afla, unde fusese transportat în preziua vizitei doctorului Bernard. De atunci, de cîte ori rămînea singur, mai ales nopțile, deschidea ochii, își mișca ușor capul, apoi umerii, și începea să cerceteze formele și culorile, umbrele și penumbrele din jurul lui. Nu și-ar fi putut închipui că o asemenea beatitudine fusese de totdeauna la îndemîna lui; doar să privească, foarte atent și pe îndelete obiectele de lîngă el.

— De ce nu ne-ați arătat și nouă că puteți deschide ochii? auzi glasul unuia dintre interni, și în clipa următoare îl văzu: era aproape așa cum îl reconstituise după inflexiunile vocii: înalt, brun, uscățiv, cu un început de chelie.

Așadar, bănuise ceva, și-l pîndea mai de mult, să-l surprindă.

— Nu știu nici eu, răspunse pronunțînd doar parțial cuvintele. Poate voiam să mă conving întîi pe mine că nu mi-am pierdut vederea…

Internul îl privea zîmbind absent.

— Dumneata ești un om curios. Cînd te-a întrebat Profesorul cîți ani ai, ai răspuns: șaizeci…

— Am mai mult…

— Greu de crezut. Ai auzit, probabil, ce vorbeau infirmierele…

Cu un gest supus, de școlar pocăit, înclină din cap. Le auzise: „Cît zicea că are, șaizeci de ani? Ăsta își ascunde vîrsta. L-ai văzut și dumneata, adineaori, cînd l-am spălat; ăsta e bărbat tînăr, în floarea vîrstei, ăsta n-a împlinit patruzeci de ani…”

— Nu vreau să crezi că te-am spionat ca să te reclam direcției. Dar trebuie să informez pe profesor. Și el va decide…

Altă dată s-ar fi supărat sau i-ar fi fost frică, dar acum se trezi recitind, la început în gînd, apoi mișcîndu-și încet buzele, una din poeziile lui favorite, La morte meditata de Ungaretti:

Sei la donna che passa Come una foglia. E lasci agli alberi un fuoco d’autunno…

Își amintea că atunci cînd citise pentru întîia oară poezia, erau de mult despărțiți: de aproape 25 de ani. Și, totuși, citind-o, la ea se gîndise. Nu știa dacă era aceeași dragoste de la început, dacă o mai iubea așa cum îi mărturisise în dimineața de 12 octombrie 1904, după ce-au ieșit de la tribunal și s-au îndreptat spre Cișmigiu. La despărțire, sărutîndu-i mîna, adăugase: „Îți urez… în sfîrșit, știi ce vreau să spun… Dar aș vrea să mai știi ceva: că am să te iubesc pînă la sfîrșitul vieții…” Nu era sigur că o mai iubește, dar la ea se gîndise citind:

Sei la donna che passa…

— Te-ai convins deci că ești în afară de orice pericol. Așa îl întîmpină Profesorul în dimineața următoare, îndreptîndu-se zîmbitor spre el. Era mai impresionant decît și-l închipuise. Nu era prea înalt, și totuși felul cum ținea capul sus, își păstra corpul – drept, de parcă ar fi fost la paradă – îi dădea un aer marțial care intimida. Dacă n-ar fi avut părul aproape în întregime alb, ar fi părut sever. Chiar cînd zîmbea rămînea grav, distant.

— Și de-abia acum începi să devii un „caz interesant”, adăugă așezîndu-se pe scaunul din fața patului. Cred că înțelegi de ce. Pînă în clipa de față n-a găsit nimeni vreo explicație plauzibilă, nici aici, nici în străinătate. Așa cum a căzut trăsnetul, ar fi trebuit să fii ucis pe loc, sau să mori asfixiat în zece, cincisprezece minute, sau, în cel mai bun caz, să rămîi paralizat, mut sau orb… Enigmele care ne confruntă în cazul dumitale se înmulțesc pe zi ce trece. Nu știm încă datorită cărui reflex n-ai putut deschide gura douăzeci și trei de zile și a trebuit să fii alimentat artificial. Este probabil că ai reușit s-o deschizi cînd a trebuit să elimini dinții și măselele pe care gingiile nu le mai puteau reține. Ne-am gîndit să-ți facem o proteză ca să poți mînca și, mai ales, ca să poți vorbi normal. Dar deocamdată nu