— Imposibil! exclamă uluit, stîlcind cuvîntul.

— Așa spun toți doctorii și toți dentiștii, că e pur și simplu imposibil. Și, totuși, radiografiile sînt cît se poate de clare… De aceea, ca să închei, de-abia acum cazul dumitale devine extrem de interesant: nu mai e vorba de un caz de „mort în viață”, ci de cu totul altceva; ce, exact, încă nu știm…

„Să fiu prudent, să nu fac vreo greșeală și să mă dau de gol… Azi, mîine vor întreba de nume, de adresă, de meserie. În fond, de ce mi-ar fi teamă? N-am făcut nimic. Nu știe nimeni nici de plicul alb, nici de plicul albastru…” Și, totuși, fără să înțeleagă de ce, voia cu orice preț să-și păstreze anonimatul, așa cum fusese la început, cînd îi strigau: „Mă auzi sau nu? Dacă înțelegi ce spun, strînge-mi degetul…” Din fericire, acum, fără dinți, vorbea cu greutate. Îi va fi ușor să se prefacă, să stîlcească și acele puține cuvinte pe care izbutea să le rostească. Dar dacă îi vor cere să scrie? Își privi, parcă pentru întîia dată cu atenție, brațul și mîna dreaptă. Pielea era netedă, bine întinsă, proaspătă, și începea să-și recapete culoarea de altădată. Își pipăi încet, prudent, brațul pînă la cot, apoi mîngîie cu două degete bicepsul. Ce curios! Poate imobilitatea aproape absolută, de aproape patru săptămîni, și lichidele acelea nutritive pe care i le injectaseră direct în vene… „Ăsta e bărbat tînăr, în floarea vîrstei!” spusese infirmiera. Iar cu o zi mai înainte auzise ușa deschizîndu-se cu precauție, pași apropiindu-se de pat, internul șoptind: „Doarme, să nu-l treziți”, apoi o voce străină, răgușită: „Nu poate fi el… Va trebui totuși să-l vedem și fără barbă… Dar individul pe care-l căutăm noi e student, n-a trecut de douăzeci și doi de ani, și ăsta de aici arată mai în vîrstă, se apropie de patruzeci…”

Atunci își aminti din nou de furtună.

— Ce e mai curios, spusese unul din interni, e că n-a plouat decît acolo pe unde a trecut el; de la Gara de Nord pînă aproape de bulevardul Elisabeta. A fost o aversă ca în miezul verii, care a durat destul ca să inunde bulevardul, dar la cîteva sute de metri, nici o picătură.

— E adevărat, adăugase cineva, am trecut pe-acolo cînd ne-am întors de la biserică, și apa de pe bulevard încă nu se scursese…

— Unii spun că a fost o încercare de atentat, pentru că s-ar fi găsit nu știu cîte încărcături de dinamită, dar i-a surprins ploaia torențială și în ultimul moment au trebuit să renunțe.

— Asta poate fi și o invenție a Siguranței, ca să justifice arestările printre studenți…

Apoi tăcuseră toți, brusc.

„Trebuie să fiu cu băgare de seamă, își repetă. Nu cumva să mă confunde cu unul din legionarii ascunși, pe care-i caută Siguranța. Și atunci va trebui să le spun cine sînt. O să mă trimeată la Piatra, ca să verifice. Și atunci…” Dar, ca de obicei, izbutea să se smulgă gîndului care-l irita. Se trezi recitîndu-și cîntul XI din Purgatorio, apoi încercă să-și amintească din Eneida: Agnosco veteris vestigia flammae…

— Cu dumneata, cucoane Dominic, n-o scoate nimeni la capăt: treci de la o carte la alta, de la o limbă la alta, de la o știință la alta. Poate că de aceea v-ați despărțit, adăugă cu un zîmbet trist.

Atunci nu se supărase. Îi plăcea Nicodim, era un moldovean bun, cinstit și molcom.

— Nu, domnule Nicodim, manualul de limbă japoneză n-are nici o legătură cu despărțirea noastră…

— Dar de ce manualul de japoneză? îl întrebă surprins Nicodim.

— Credeam că la asta te refereai, la zvonul care circulă prin tîrg…

— Adică?

— Adică, se spune că, întorcîndu-mă acasă cu un manual de limba japoneză și văzîndu-mă că deschid imediat caietul și încep să învăț, Laura mi-ar fi spus… În sfîrșit, mi-ar fi spus că prea mă apuc de multe lucruri și nu duc nimic la capăt și că din cauza asta ne-am fi despărțit…

— Nu, eu n-am auzit asta. Am auzit pe unul și pe altul că duduia Laura se cam plictisise de aventurile dumitale galante, că, mai ales, vara trecută, la București, dădeai mereu tîrcoale unei franțuște, spunînd că o cunoșteai de la Sorbona…

— Nu! îl întrerupse obosit, ridicînd din umeri. Asta a fost cu totul altceva. E adevărat că Laura bănuia ceva, pentru că aflase de o altă încurcătură, mai veche, dar ea e o femeie inteligentă, știe că de iubit n-o iubesc decît pe ea, că celelalte, în sfîrșit… Dar trebuie să-ți mai spun că am rămas foarte buni prieteni.

Dar nu i-a spus mai mult. Nu spusese nimănui, nici lui Dădu Rareș, prietenul lui cel mai bun, care murise de tuberculoză 12 ani mai tîrziu. Deși, poate, Dădu a fost singurul care a ghicit adevărul. Poate că chiar Laura i-o fi mărturisit ceva, căci se înțelegeau foarte bine amîndoi.

— Te ascult, spuse Profesorul cu o ușoară iritare în glas. Te ascult și nu înțeleg. De cîteva zile, nici un progres. Mi se pare chiar că săptămîna trecută reușeai să pronunți anumite cuvinte pe care astăzi… Trebuie să colaborezi și dumneata. Să nu-ți fie teamă de gazetari. Ordinele sînt stricte: nu te va intervieva nimeni. Evident, cazul dumitale era prea extraordinar ca să nu se afle în oraș. Au apărut știri și articole în diverse gazete, majoritatea absurde, ridicole. Dar, ca să revin, trebuie să colaborezi și dumneata, trebuie să știm mai mult și mai multe: de unde ești, cine ești, ce profesie ai, și celelalte.

Clătină cuminte din cap și repetă de mai multe ori: „Bine! bine!” „Se îngroașă gluma; trebuie să fiu cu ochii în patru.” Noroc că în dimineața următoare simți, trecîndu-și limba peste gingii, colțul primului canin. Cu o exagerată inocență i-l arătă infirmierei, apoi internilor, prefăcîndu-se că îi este imposibil să mai pronunțe ceva. Dar dinții apăreau repede, unul după altul.