Pînă la sfîrșitul săptămînii răsăriseră toți. În fiecare dimineață venea un dentist și-l examina, lua note pentru articolul pe care-l pregătea. Cîteva zile a suferit de gingivită, și chiar dacă ar fi voit, n-ar fi putut vorbi prea bine. Au fost zilele cele mai senine, căci se simțea din nou apărat, la adăpost de surprize. Simțea, de asemenea, o energie și o încredere pe care nu le mai cunoscuse din timpul războiului cînd, la Piatra Neamț, organizase o „mișcare de Renaștere culturală” (așa o denumiseră ziarele locale) fără egal în restul Moldovei. Vorbise de ea, lăudînd-o, chiar Nicolae Iorga în conferința pe care o ținuse la liceu. Petrecuse o parte din după-amiază la el acasă și nu-și ascunsese surpriza descoperind acele multe mii de volume de orientalistică, filologie clasică, istorie veche, arheologie.

— De ce nu scrii, colega? îl întrebase de mai multe ori.

— Lucrez, domnule Profesor, mă trudesc de vreo zece ani să închei o lucrare…

Atunci îl întrerupse Davidoglu, cu inevitabila lui glumă:

— Dar întrebați-l, domnule Profesor, ce fel de lucrare? De omni re scibili!

Era una din vechile lor glume, pe care le repetau de cîte ori îl vedeau intrînd în cancelarie cu un maldăr de cărți noi, sosite chiar în dimineața aceea de la Paris, de la Leipzig sau de la Oxford.

— Cînd ai de gînd să te oprești, cucoane Dominic? îl întrebau.

— Cum să mă opresc, cînd n-am ajuns nici la jumătatea drumului?… De fapt, știa că cheltuindu-și, înainte de război, puțina avere ce-i rămăsese pe cărți scumpe și în călătorii de studii, era obligat să rămînă profesor aici, la liceu că, deci, o bună parte din timp o pierdea cu lecțiile. Și de mult nu-l mai interesau latina și italiana; ar fi vrut să predea, dacă s-ar fi putut, istoria civilizației sau filozofia.

— Așa cum vrei dumneata să le faci pe toate, nici zece vieți nu-ți vor fi de-ajuns…

O dată răspunsese, aproape cu convingere:

— Sîntem siguri măcar de un lucru, că pentru filozofie nu ai nevoie de zece vieți…

— Habe nun ach! Philosophie… durchaus studiert! citase solemn profesorul de germană. Cunoști restul, adăugase.

Din indiscrețiile asistenților, înțelese de ce e nervos Profesorul: Bernard îi cerea mereu informații mai ample și mai precise. En somme, qui est ce Monsieur? întrebase într-o scrisoare. (Dar asta nu e sigur, observase cineva. Asta o spune doctorul Gavrilă, dar nici el n-a văzut scrisoarea.) Evident, Bernard aflase de mult că necunoscutul pe care-l examinase la începutul lui aprilie nu-și pierduse vederea și că începuse să vorbească. Era acum mai curios ca oricînd. Îl interesau nu numai etapele restabilirii fizice, ci și cît mai multe amănunte despre capacitățile mentale. Faptul că înțelegea limba franceză îl îndemna să creadă că avea oarecare cultură. Voia să afle ce s-a păstrat și ce s-a pierdut. Sugerase o serie de teste: vocabular, sintaxă, asociații verbale.

— Dar cînd ai s-o termini, domnule?

— Mai am de scris partea întîi; celelalte părți – Antichitatea, Evul Mediu și Epoca modernă – sînt scrise aproape în întregime. Dar partea întîi, înțelegi, originile – originea limbajului, a societății, a familiei, a tuturor celorlalte instituții… Astea cer ani și ani de cercetări. Și cu bibliotecile noastre de provincie… Pe vremuri, cumpăram pe cît puteam, dar acum, cu sărăcia…

De fapt, cu cît trecea timpul, cu atît înțelegea mai limpede că nu va ajunge să-și termine singura lui carte, opera vieții lui. Se trezise într-o dimineață cu un gust de cenușă în gură. Se apropia de 60 de ani și nu încheiase nimic din tot ce începuse. Iar „discipolii” lui, cum îi plăcea să-și numească unii din colegii lui foarte tineri, copleșiți de admirație, care se adunau cel puțin o seară pe săptămînă la bibliotecă să-l asculte vorbindu-le de imensele probleme pe care trebuia să le rezolve, discipolii se risipeau o dată cu trecerea anilor, mutați în alte orașe. Nu rămăsese nici unul căruia i-ar fi putut încredința măcar manuscrisele și materialele adunate.

De cînd auzise că la cafenea i se spune Venerabilul sau Papa Dominic, își dădu seama că prestigiul pe care îl dobîndise în timpul războiului cînd Nicolae Iorga îl lăudase la începutul conferinței, și, de la Iași, trimitea din timp în timp cîte un student să-i ceară cărți, prestigiul acesta începea să pălească. Pe nesimțite, se trezi că în cancelarie sau la cafeneaua Select nu mai era centrul atenției generale, că nu mai scăpăra, ca pe vremuri. Iar de curînd, de cînd îl auzise pe Vaian: „S-a ramolit rău de tot Venerabilul!” aproape că nu mai îndrăznea să le vorbească despre cărțile noi pe care le citea, de articolele din N. R. F., Criterion sau La Fiera Letteraria.

Și apoi au urmat, una după alta, ceea ce numea, în limbajul lui secret, „crizele de conștiință”.

— Dar ce cauți pe aici, domnu Matei?

— Mă plimbam. M-a apucat iar migrena, și ieșisem să mă plimb…

— Dar așa, în pijama, în preajma Crăciunului? Să nu răcești!

A doua zi se aflase în tot orașul. Probabil că-l așteptau la cafenea să-l descoase, dar în ziua aceea nu s-a dus, nici în ziua următoare.

— Cu prima ocazie! a exclamat într-o după-amiază, în fața cafenelei Select, rîzînd. Cu prima ocazie!

— Ce-o să fie cu prima ocazie? L-a iscodit Vaian. Într-adevăr ce-are să fie? Îl privea încruntat, încercînd să-și aducă aminte. În cele din urmă ridică din umeri și plecă spre casă. De-abia cînd puse mîna pe clanță își aminti: cu prima ocazie va deschide plicul albastru. „Dar nu aici, unde mă cunoaște toată lumea. Departe, în alt oraș. La București bunăoară.”

Într-o dimineață ceru infirmierei o foaie de hîrtie, un creion și un plic. Scrise cîteva rînduri, lipi plicul și-l adresă Profesorului. Apoi începu să aștepte, simțind cum i se accelerează bătăile inimii. De cînd nu mai cunoscuse o