emoție asemănătoare? Poate din dimineața cînd aflase că România declarase mobilizarea generală. Sau, și mai înainte, cu 12 ani mai înainte, cînd, de cum intrase în salon, înțelese că-l aștepta Laura și că voia să-i vorbească. I se păruse, atunci, că avea ochii umezi.

— Trebuie să-ți spun, începu silindu-se să zîmbească. E prea important pentru noi amîndoi și nu mai pot ascunde… Trebuie să-ți mărturisesc. Am simțit asta mai demult, dar de cîtva timp mă obsedează. Simt că nu mai ești al meu… Te rog, nu mă întrerupe. Nu e ce te gîndești tu… Simt că nu ești al meu, că nu ești aici, lîngă mine, că ești în altă lume – nu mă gîndesc la cercetările tale, care, orice ai crede tu, mă interesează – dar simt că ești într-o lume străină, în care nu te pot întovărăși. Și pentru mine, și pentru tine, cred că ar fi mai înțelept să ne despărțim. Sîntem amîndoi tineri, iubim amîndoi viața… Ai să vezi mai tîrziu…

— Bine, spuse Profesorul după ce împături cu grijă hîrtia și o introduse în agendă. Am să mă întorc mai tîrziu.

Reveni după un ceas. Încuie ușa, să nu fie deranjat, și se așeză pe scaunul din fața patului.

— Te ascult. Nu trebuie să faci un prea mare efort. Cuvintele pe care nu le poți pronunța, le poți scrie, adăugă întinzîndu-i un bloc de hîrtie.

— Veți înțelege de ce a trebuit să recurg la această stratagemă, începu emoționat. Vreau să evit publicitatea. Adevărul este acesta: mă numesc Dominic Matei, la 8 ianuarie am împlinit șaptezeci de ani, am fost profesor de latină și italiană la liceul Alexandru Ioan Cuza din Piatra Neamț, unde locuiesc și acum. Locuiesc pe strada Episcopiei, numărul 18. Este casa mea și cuprinde o bibliotecă de aproape opt mii de volume, pe care am lăsat-o prin testament liceului…

— Extraordinar exclamă Profesorul după ce răsuflă adînc și-l privi din nou, oarecum speriat.

— Cred că nu vă este greu să controlați. Dar, vă implor, multă, multă discreție. Mă cunoaște tot orașul. Dacă voiți probe suplimentare, vă pot face planul casei, vă pot spune ce cărți se găsesc pe birou, și orice alt detaliu îmi veți cere. Dar, cel puțin deocamdată, nu trebuie să se afle ce mi s-a întîmplat. Așa cum ați spus și dumneavoastră, e destul de senzațional că am rămas teafăr. Dacă se află că am întinerit, nu voi mai avea liniște… Vă spun toate acestea pentru că agenții de la Siguranță, care au mai fost pe aici, nu vor crede niciodată că am trecut de șaptezeci de ani. Deci, nu vor crede că sînt cine sînt, și voi fi anchetat, și cîte nu se pot întîmpla cînd ești anchetat… Vă rog, dacă socotiți că merită să fie studiat cazul meu, vreau să spun că merită să fie studiat în continuare, aici, la spital, vă rog găsiți-mi o identitate fictivă. Bineînțeles, va fi provizorie, și dacă, mai tîrziu, nu veți fi satisfăcut de conduita mea, puteți oricînd revela adevărul…

— Nu e vorba de asta, îl întrerupse Profesorul. Deocamdată, important este un singur lucru: să ai o situație în regulă. Asta, sper, nu va fi greu de obținut. Dar ce vîrstă îți putem da? Cînd nu vei mai avea barbă, vei părea un tînăr de treizeci, treizeci și unu de ani. Să punem treizeci și doi de ani?… Mai întrebă o dată strada și numărul casei și le însemnă în agendă.

— Care este, evident, închisă, reluă după un răstimp.

— Da și nu. O femeie bătrînă, Veta, jupîneasa mea de o viață întreagă, locuiește în două odăițe lipite de bucătărie. Ea păstrează cheile de la celelalte încăperi.

— Probabil că există undeva un album cu fotografii; mai precis, cu fotografiile dumitale din tinerețe…

— Sunt, toate, în sertarul de sus al biroului; sînt trei albume. Cheia de la sertar se află sub cutia de țigări, chiar pe birou… Dar dacă cel pe care îl veți trimite va vorbi cu Veta, se va afla în tot orașul…

— Nu e nici un risc dacă se procedează cu prudență, își introduse gînditor agenda în buzunar și tăcu cîteva clipe, continuînd să-l privească.

— Recunosc, cazul dumitale mă pasionează, spuse ridicîndu-se. Nu înțeleg nimic, și nimeni altcineva dintre noi nu înțelege… Probabil exercițiile le faci cînd rămîi singur, în timpul nopții, adăugă.

Ridică încurcat din umeri.

— Simțeam că-mi amorțesc picioarele și atunci am coborît din pat, și aici, pe covor…

— Nu te-a frapat nimic?

— Ba da. M-am pipăit peste tot. Am simțit mușchii, așa cum îi aveam pe vremuri: tari, vînjoși. Nu mă așteptam. După atîtea săptămîni de imobilitate aproape absolută, ar fi trebuit să fie, cum să spun? un fel de…

— Da, așa ar fi trebuit, îl întrerupse Profesorul.

Se îndreptase spre ușă, dar se opri, și se întoarse, căutîndu-i privirile.

— Nu mi-ai dat adresa de aici, din București. Simți că roșește, dar, cu efort, izbuti să zîmbească.

— Nu am adresă, pentru că de-abia sosisem. Venisem cu trenul, de la Piatra Neamț. Am ajuns aproape de miezul nopții. Era în noaptea de înviere.

Profesorul îl privi lung, neîncrezător.

— Dar te duceai, în orice caz, undeva… Și acolo, pe trotuar, lîngă dumneata, nu s-a găsit nici o valiză…

— Nu aveam valiză. Nu aveam nimic cu mine, afară de un plic albastru. Venisem cu gîndul să mă sinucid. Mi se părea că sînt condamnat: arterioscleroză. Îmi pierdeam memoria…

— Veniseși aici ca să te sinucizi? repetă Profesorul.

— Da. Mi se părea că nu aveam altă soluție. Singura soluție era plicul albastru. Păstram acolo, de mult, cîteva miligrame de stricnină…

[1] Traduceți, vă rog (fr.) (n. r.)

[2] Cel ce vă vorbește este un medic francez. Acceptați să vă pună cîteva întrebări? (fr.) (n. r.)

[3] Înțelegeți franceza? (fr.) (n. r.)