[5] Ați prefera să fiți îngrijit? (fr.) (n. r.)

[6] Doriți să vi se administreze cloroform? (fr.) (n. r.)

[7] Sînteți Iisus Hristos? Vreți să cîntăm la pian? Ați băut șampanie azi-dimineață? (fr.) (n. r.)

Capitolul II

Știa că visează și-și trecea mereu palma pe obrazul proaspăt bărbierit, dar nu izbutea să se trezească. De-abia după ce mașina ajunse la capătul bulevardului, recunoscu cartierul; îl recunoscu mai ales după mirosul teilor în floare. Ne îndreptăm spre Șosea, înțelese. Nu mai trecuse pe aici de cîțiva ani și privea emoționat casele vechi, care-i aminteau de anii studenției. Apoi îl întîmpină o alee străjuită de arbori înalți; în clipa următoare poarta se deschise și mașina, înaintînd încet pe pietriș, se opri în fața scării de piatră vînătă. „De ce nu coborîți?” auzi un glas necunoscut. Privi cu mirare în jurul lui; nu era nimeni. I se păru că sus, în capul scării, se deschisese ușa. Era deci așteptat. „Ar trebui să cobor”, își spuse.

Trezindu-se, îl orbi lumina puternică de-afară și privi surprins ceasul. Nu era încă 6. Probabil că au uitat să tragă transperantele. Tîrziu auzi deschizîndu-se ușa.

— V-am adus hainele, spuse infirmiera apropiindu-se zîmbind de pat, cu brațele încărcate.

Era Anetta, încă destul de tînără și cea mai îndrăzneață. (Cu cîteva zile mai înainte îi spusese, privindu-l adînc în ochi: „Cînd o să ieșiți de aici, poate mă luați într-o seară la cinematograf…”) îl ajută să se îmbrace, deși n-ar fi avut nevoie de ajutor. Ghicea, din privirile ei dezamăgite, că vestonul nu cădea prea bine „e prea strîmt în umeri”, spuse, și cravata, albastră cu mici triunghiuri cenușii, nu se asorta cu cămașa în dungi. Curînd intră internul de serviciu. Începu să-l examineze, încruntat, cu atenție.

— Se vede de la distanță că nu sînt hainele dumitale. Ai putea deveni suspect. Va trebui să-ți căutăm altceva. Doctorul Gavrilă spunea că are cîteva costume de cea mai bună calitate; i-au rămas de la un unchi de-al lui.

— I-au rămas moștenire după ce-a murit, preciza Anetta. Și nu e bine să porți haine de la morții altora. De la morții tăi, e altceva; le porți în memoria lor, așa, ca un suvenir…

— N-are nici o importanță, spuse zîmbind. Azi, în orice caz, nu mai e timp. Poate cu altă ocazie, cînd o să mai trec pe aici…

— Da, interveni internul, dar cu vestonul ăsta atragi atenția și riști să fii urmărit…

— Dacă se pitește bine în fundul mașinii, poate nu se observă…

Două ceasuri în urmă, coborî în curte, întovărășit de doctorul Chirilă, cel care îi era mai puțin simpatic pentru că după ce-l surprinse ascuns în odaie, avea impresia că-l spionează tot timpul. Dînd cu ochii de mașină, se opri brusc.

— Am mai văzut mașina asta, șopti. Am văzut-o azi-noapte, în vis… Unii ar spune că e semn rău, că am putea avea un accident, adăugă.

— Eu nu sînt superstițios, rosti rar, sentențios, doctorul Chirilă, deschizînd portiera. În orice caz, sîntem așteptați…

Cînd mașina se îndreptă spre bulevard, simți o liniște stranie, întreruptă, în chip neînțeles, de izbucniri aproape violente de bucurie.

— Să deschideți fereastra, spuse, că în curînd vom trece pe sub teii în floare. Acum ne apropiem de Șosea, adăugă după cîtva timp. Și mai tîrziu: Să vedeți ce clădire frumoasă, cu arbori înalți și ce alee curată, cu pietriș, și scara de piatră vînătă…

Internul îl privise tot timpul curios, tăcînd încurcat. Mașina se opri în dreptul scării.

— De ce nu coborîți? auzi o voce.

— Așteptăm să vină plantonul, să dăm în primire, răspunse șoferul.

În curînd se auziră pași grăbiți pe pietriș și din spatele mașinii apăru un bărbat oacheș, cu obrazul ciupit de vărsat și părul tuns militărește. Chirilă deschise portiera.

— Dumnealui este persoana despre care ai fost informat. Vezi să nu-l confunzi cu vreun alt pacient. De acum înainte, dumneata ești răspunzător.

— Am înțeles, spuse. Să n-aveți nici o grijă. Am să fiu cu ochii în patru.

— Ce face dumnealui înlăuntru sau în grădină, îl întrerupse Chirilă, nu te privește. Dumneata trebuie să ai grijă de poartă…

Îi plăcea camera: era spațioasă, cu ferestre spre parc și așa cum îl asigurase Profesorul, avea o masă de lemn și în perete rafturi pentru cărți. Se apropie de fereastra deschisă și respiră adînc. I se păru că pătrunde pînă la el mirosul de trandafiri sălbatici. Totuși nu izbutea să se bucure. Zîmbea mîngîindu-și cu palma stîngă obrajii dar i se părea că tot ce i se întîmplă de la o vreme nu-l privește cu adevărat, că e vorba de altceva, de altcineva.

— Încearcă să descrii cît mai precis și cu cît mai multe detalii ce vrei să spui cînd spui: altcineva, îl întrerupse o dată Profesorul. În ce sens te simți străin? Nu te-ai „instalat” încă în noua dumitale situație? E foarte important. Notează tot ce-ți trece prin cap. Dacă n-ai chef de scris sau ai prea multe de spus, utilizează magnetofonul, indicînd întotdeauna ziua, ora și locul, și precizînd dacă dictezi întins în pat sau plimbîndu-te prin cameră.

În ultimele zile, la spital, umpluse aproape un caiet întreg. Scria tot felul de lucruri: cărțile pe care și le amintea (și îi plăcea să indice ediția, anul publicației, anul cînd le citise pentru întîia oară, ca să poată controla această miraculoasă recuperare a memoriei), versuri în toate limbile pe care le învățase, exerciții de algebră, unele vise care i se păreau semnificative. Dar nu mărturisea anumite descoperiri recente. Simțea o neînțeleasă rezistență, de care vorbise o dată Profesorului.

— E foarte important să aflăm semnificația acestei rezistențe, îi spuse. Încearcă cel puțin să faci aluzie, să știm dacă ceea ce