class="Italic _idGenCharOverride-1">nu vrei să spui („nu pot să spun!” îl întrerupse în gînd) se referă la anumite întîmplări din trecut, sau e vorba de altceva, în legătură cu noua dumitale condiție, despre care, repet, știm încă foarte puțin…

Se întoarse de la fereastră și, după ce străbătu de cîteva ori camera, plimbîndu-se, ca pe vremuri, în tinerețe, cu mîinile încrucișate la spate, se întinse în pat. Rămăsese cu ochii deschiși, privind tavanul.

— Ți-am adus albumul de familie, îi spuse într-o dimineață. Cel cu fotografiile dumitale din liceu, de la Universitate, din Italia… Nu ești curios să-l vezi? întrebă după o pauză.

— Ca să fiu sincer, nu…

— Dar de ce?

— Nu-mi dau nici eu seama de ce. Încep să mă simt detașat de trecutul meu. Parcă n-aș mai fi același…

— E curios, spuse Profesorul. Ar trebui să aflăm motivele…

În cele din urmă, resemnat, se hotărîse să-l răsfoiască. Profesorul se așezase alături pe pat, pe scaun, și-l privea intens, nereușind să-și ascundă curiozitatea.

— La ce te gîndești? îl întrebă brusc, după cîteva minute. Ce fel de amintiri? Ce fel de asociații?

Șovăi, frecîndu-și obrazul cu palma stîngă. („Știu că gestul acesta a ajuns la mine un tic”, mărturisise de mai multe ori.)

— Îmi amintesc perfect anul și locul unde au fost luate, fiecare din ele. Aș putea spune că-mi amintesc chiar și ziua; parcă aș auzi vocile celor din jur și cuvintele pe care le rosteau, și aș simți în nări mirosul specific al acelui loc și al acelei zile… Uite, bunăoară, aici, unde sînt cu Laura, la Tivoli. Cînd am dat cu ochii de fotografie, am simțit căldura acelei dimineți și mirosul florilor de leandru, dar am simțit și un miros puternic, greu, de păcură încinsă, și mi-am adus aminte că la vreo zece metri de locul unde am fost fotografiați se găseau două căldări cu păcură.

— E un fel de hypermnezie cu efecte laterale, spuse Profesorul.

— E îngrozitor, continuă. E prea mult, și e inutil.

— Pare inutil pentru că nu știm încă ce să facem cu ea, cu această fantastică recuperare a memoriei… În orice caz, adăugă zîmbind, să-ți dau o veste bună. În cîteva zile, vei primi din biblioteca dumitale de la Piatra Neamț cărțile pe care le-ai notat în prima listă, adică toate gramaticile și dicționarele de care ai spus că ai nevoie. Bernard e entuziasmat; mi-a spus că nu puteam găsi un test mai nimerit. L-a interesat îndeosebi faptul că ai început să studiezi limba chineză în tinerețe, apoi ai neglijat-o vreo zece, doisprezece ani, înainte și în timpul războiului, ai încercat din nou s-o înveți, și apoi, pe neașteptate, ai renunțat pentru totdeauna. Avem de-a face deci cu mai multe straturi de memorie. Dacă îți vei da osteneala să te analizezi și să notezi cu atenție, vom vedea care din straturi va fi reanimat cel dintîi…

Cîtva timp s-au privit unul pe altul, parcă fiecare ar fi așteptat să înceapă celălalt.

— Și ce se crede la Piatra despre dispariția mea? întrebă pe neașteptate. Nu sînt prea curios, dar m-ar interesa să cunosc de pe acum șansele pe care le am…

— Ce fel de șanse? îl întrerupse Profesorul.

Zîmbi încurcat; chiar în clipa cînd o rostise, expresia i se păru vulgară și inoportună.

— Șansele de a continua viața pe care am început-o de curînd, fără riscul de a fi reintegrat biografiei mele anterioare…

— Deocamdată nu-ți pot spune nimic precis. Prietenii dumitale din Piatra cred că te afli, amnezic, în vreun spital din Moldova. Cineva și-a adus aminte că, în Sîmbăta Paștelui, te-a zărit la gară, dar nu știe în ce tren te-ai urcat; omul se grăbea să ajungă acasă…

— Bănuiesc cam cine m-a zărit la gară, șopti.

— Ca să poată aduna cărțile pe care le-ai notat, poliția a înscenat o descindere. Au pretextat că, aflînd de dispariția dumitale, unul din legionarii urmăriți s-ar fi ascuns în bibliotecă…

Rămase pe gînduri cîtva timp, parcă ar fi ezitat să continue.

— Dar, evident, reluă, cu cît trece timpul, cu atît va fi mai greu. Curînd se va afla și la Piatra Neamț, ce știe tot Bucureștiul: că cineva, un necunoscut în vîrstă, a fost lovit de trăsnet, și după zece săptămîni arată perfect sănătos și întinerit… Să sperăm că nu se va afla și restul…

Două săptămîni în urmă, coborînd în grădină, se întîlni față în față cu o stranie frumusețe; frumusețe pe care, pentru motive greu de înțeles, încerca s-o atenueze printr-o voită vulgaritate, fardîndu-se exagerat și neîndemînatec. Așa cum îi zîmbise acum, provocator și totuși cast, necunoscuta îi aminti de unul din ultimele lui vise. Se înclină ușor și îi spuse:

— Am impresia că ne-am mai întîlnit undeva.

Tînăra izbucni în rîs. („Păcat, își spuse, rîde cu aceeași vulgaritate cu care se fardează.”)

— Ești cît se poate de discret, spuse. (Și i se păru că vorbește ca pe scenă.) Evident că ne-am mai întîlnit; și chiar de mai multe ori.

— Unde și cînd?

Tînăra încruntă ușor din sprîncene și-i căută din nou privirile.

— Ultima oară, azi-noapte, în camera numărul șase. Camera dumitale e alături, la numărul patru, adăugă despărțindu-se.

Profesorul veni chiar în seara aceea, să-i înapoieze caietul și să citească ultimele însemnări. Îl ascultă încurcat, fără să zîmbească, evitîndu-i privirile.

— Eu credem că știi despre ce e vorba și că înțelegi, cum să spun? intenția științifică a experienței. Nici o analiză nu e completă fără indexul capacității sexuale. Îți amintești întrebarea pe care ți-a pus-o ultima oară Bernard…

Ar fi vrut să rîdă, dar nu izbuti decît să clatine de cîteva ori din cap, zîmbind.

— Dacă îmi aduc aminte!… Intrasem în pămînt de rușine. Gol, întins pe masă, față de atîția medici și savanți străini…

— Eu te prevenisem că va fi un fel de consult internațional. Veniseră toți pentru dumneata; nu puteau crede în informația pe care-o publicasem în La Presse Medicale.

— Nu mă așteptam la o asemenea întrebare… Mai ales că eram încă în spital, deci nu aveam cum să confirm sau să infirm eventualele