Profesorul zîmbi, ridicînd din umeri.

— Aflasem ceva, evident, indirect, de la infirmiere.

— De la infirmiere?

— Noi credeam că fusese inițiativa dumitale. În orice altă împrejurare, pacientul și infirmiera respectivă ar fi fost sancționați. Dar în cazul dumitale, nu numai că am închis ochii, dar am apreciat informațiile. În sfîrșit, contextul n-are prea mare importanță; importantă este numai informația… Dar în cazul domnișoarei de la numărul șase, reluă după o pauză, este vorba și de altceva. E mai bine să ți-o spun acum, ca să nu se ivească, mai tîrziu, complicații. Domnișoara aceasta ne-a fost impusă de Siguranță…

— De Siguranță? repetă cu oarecare teamă. Dar de ce?

— Nu pretind că înțeleg prea mult, dar știu că Siguranța este foarte interesată de cazul dumitale. Foarte probabil, nu sînt convinși că le-am spus tot adevărul: și, în fond, au dreptate. În orice caz, Siguranța nu crede în metamorfoza dumitale. Convingerea lor este că povestea care circulă în oraș, cu trăsnetul din noaptea învierii, cu inconștiența, restabilirea și întinerirea dumitale, este invenția legionarilor… Că de fapt, această legendă a fost fabricată să camufleze identitatea unui important șef legionar și să pregătească fuga lui peste graniță.

Îl ascultase surprins, și totuși senin.

— Atunci, situația mea e mai gravă decît îmi închipuiam, spuse. Dar cum nu există, deocamdată, o altă soluție…

— Soluția se va găsi la timpul ei, îl întrerupse Profesorul. Trebuie să adaug, ca să fii cît mai bine informat, că ești, și ai fost de la început, supravegheat de Siguranță. De aceea ți s-a procurat un costum cu care n-ai îndrăzni să ieși pe stradă, pentru că ai fi imediat arestat. Și n-ai îndrăzni să circuli în oraș în această cazacă, uniforma clinicii, care e, de altfel, destul de elegantă. Și, așa cum ai înțeles de la început, dacă ai vrea să te plimbi, n-ai putea ieși pe poartă… Asta e ce știm noi. Dar cine știe cîți alții din personalul de serviciu al clinicii sînt informatorii Siguranței…

Izbucni în rîs și-și trecu de mai multe ori palma stîngă pe obraz.

— În fond, poate e mai bine așa. Mă simt la adăpost de surprize…

Profesorul îl privi lung, parcă ar fi șovăit să continue. Apoi se hotărî brusc:

— Să revenim, acum, la o problemă mai importantă. Ești sigur că, în amintirea dumitale, toate experiențele sexuale treceau drept visuri erotice?

Rămase cîtva timp pe gînduri.

— Acum, nu mai sînt atît de sigur. Pînă în seara asta, eram convins că e vorba de vise…

— Te întreb pentru că în caietul pe care l-am citit ai notat tot felul de visuri, dar fără elemente manifest erotice.

— Poate că ar fi trebuit să le însemn și pe celelalte, dar nu mi s-au părut semnificative… În orice caz, continuă după o scurtă tăcere, dacă am confundat experiențele reale cu visurile erotice, lucrurile sînt mai complicate decît mi-aș fi închipuit…

Cu un gest copilăresc, ridicol, își puse mîna pe tîmplă, ca și cum ar fi vrut să arate că se concentrează.

— Te ascult, spuse tîrziu Profesorul. În ce sens ar putea fi și mai complicate decît par a fi?

Ridică brusc fruntea și zîmbi încurcat.

— Nu știu dacă ați înțeles anumite aluzii din caiet, dar de cîtva timp aveam impresia, cum să spun? aveam impresia că învățam în timpul somnului; mai precis, visam că învăț că, bunăoară, deschid în vis o gramatică, parcurg și memorizez cîteva pagini, sau răsfoiesc o carte…

— Foarte interesant, spuse Profesorul. Dar nu cred că ai notat toate acestea, cu precizie și claritate, în caietul pe care l-am citit.

— Nu prea știam cum să le descriu; erau visuri în serie, într-un anumit sens didactice, mi se părea că prelungesc lecturile din timpul zilei. Am crezut, chiar, că visez reguli gramaticale, vocabulare și etimologii, pentru că eram pasionat de asemenea lucruri… Dar acum mă întreb dacă, într-un chip mai mult sau mai puțin somnambulic, nu mă deșteptam în timpul nopții și-mi continuam lucrul…

Profesorul îl privi tot timpul cu atenție, ușor încruntat, semn, cum observase mai demult, că era ispitit de mai multe întrebări deodată.

— În orice caz, spuse, nu pari obosit, nu ai expresia intelectualului care petrece o bună parte din noapte citind… Dar dacă ar fi așa, cum de n-a observat nimeni lumina, lampa arzînd foarte tîrziu în camera dumitale? Se ridică din fotoliu și întinse mîna. Ce mi se pare paradoxal este faptul că această ezitare, mai precis această confuzie între experiențele onirice și starea de veghe, s-a dezvoltat paralel cu hypermnezia dumitale… Ce-mi spuneai atunci despre mirosul de leandri și de păcură pe care le-ai simțit privind o fotografie de acum aproape patruzeci de ani…

— Dar acum nu mai sînt sigur nici de asta, exclamă, de hypermnezie! Nu mai sînt sigur de nimic!

După ce rămase singur, se trezi gîndind: „Foarte bine că ai spus: «Nu mai sînt sigur de nimic…» în felul acesta, ești întotdeauna la adăpost. Poți răspunde oricînd: «Am visat!». Sau atunci cînd îți convine, poți spune contrariul… Dar fii atent! Nu spune niciodată adevărul întreg!”

Întoarse capul și privi mirat în jurul lui. După cîteva clipe șopti, ca și cum s-ar fi adresat cuiva prezent și totuși invizibil de lîngă el: „Dar chiar dacă aș voi să spun, nu pot! Nu înțeleg de ce, adăugă coborînd și mai mult glasul, dar sînt anumite lucruri pe care mi-e peste putință să le spun…”

În noaptea aceea se luptă multă vreme cu insomnia. (Era prima insomnie de cînd părăsise Piatra Neamț, și faptul acesta îl irita. Suferise aproape toată viața de insomnii, și în ultima vreme se crezuse vindecat.) Ca de obicei, se gîndea la misterul memoriei pe care o recuperase. De fapt, își dăduse de mult seama, nici nu era vorba de recuperare, pentru că era infinit mai vastă și mai precisă decît o avusese vreodată. O memorie de mandarin, așa cum spusese Chavannes că trebuie să aibă orice sinolog. Începuse să creadă că avea chiar mai mult: o foarte curioasă hypermnezie. Încă înainte