de a i se fi adus dicționarul și gramaticile de la Piatra, se trezise într-o zi că recită texte chinezești, vizualizînd în același timp caracterele și traducînd pe măsură ce recita. Cîteva zile în urmă verificase grafiile, pronunția și traducerea, răsfoind înfrigurat antologia și dicționarul lui Giles. Nu făcuse nici o greșeală. Scrisese cîteva rînduri în caiet, cu o ușoară părere de rău: Bernard va fi dezamăgit; îi era imposibil să precizeze ce strat al memoriei apăruse mai întîi; se trezise că posedă limba chineză așa cum nu o cunoscuse niciodată. Acum putea deschide orice text și, citindu-l, îl înțelegea cu aceeași ușurință cu care ar fi citit un text în limba latină sau italiană veche.

Era o noapte foarte caldă, și fereastra spre parc rămăsese deschisă. I se păru că aude pași și, fără să aprindă lumina, coborî din pat și se apropie de fereastră. Zări plantonul și înțelese că-l văzuse și el.

— Dar dumneata nu dormi? îl întrebă cît putu mai încet, ca să nu-și trezească vecinii.

Omul ridică din umeri, apoi se îndreptă spre parc și se pierdu în întuneric. „Dacă l-aș întreba mîine, își spuse, îmi va răspunde probabil că am visat. Și, totuși, sînt sigur că de data aceasta nu am visat…” Se reîntoarse în pat, închise ochii și-și spuse, ca pe vremuri, cînd suferea de insomnii: „în trei minute am să adorm!… Trebuie să adormi, se auzi gîndind, căci mai ales în somn înveți bine. Visuri didactice, cum spunea astă-seară Profesorul; o să ai încă o serie de visuri didactice. Nu în legătură cu limba chineză. Altceva, mai important altceva…”

Îi plăcea să se asculte gîndind, dar de data aceasta simți o neliniște neînțeleasă și-și șopti amenințător: „Dacă nu adorm pînă număr la 20, cobor și mă duc să mă plimb în parc!” Dar nu apucă să numere decît pînă la 7.

Cîteva zile în urmă, Profesorul îl întrebă, fără să-și ridice ochii din al doilea caiet cu note pe care i-l încredințase.

— Îți aduci cumva aminte că, într-o noapte, ai coborît pe fereastră și te-ai dus pînă în fundul grădinii, acolo unde sînt rondurile cu trandafiri?

Simți că roșește și se intimidă.

— Nu. Îmi aduc aminte că nu izbuteam să adorm și la un moment dat mi-am spus: dacă nu adorm pînă ce număr 20, cobor și mă duc să mă plimb în parc! Dar după aceea nu mai știu nimic. Probabil că am adormit imediat…

Profesorul îl privi, zîmbind enigmatic.

— În nici un caz n-ai adormit imediat… Pentru că ai petrecut o bucată de vreme în preajma trandafirilor.

— Atunci sînt somnambul! exclamă. Pentru prima oară în viața mea am avut o criză de somnambulism!

Profesorul se ridică brusc, se îndreptă spre fereastră și rămase cîtva timp privind lung înaintea lui. Apoi se întoarse și se reașeză în fotoliu.

— Asta am crezut și eu. Dar lucrurile nu sînt atît de simple. Cînd plantonul a dat alarma, doi oameni de serviciu, probabil agenții Siguranței, au alergat să cerceteze strada – nu știau că plantonul te descoperise deja – și au zărit o mașină cu farurile stinse, așteptînd în stradă, chiar în dreptul rondului de trandafiri unde te aflai dumneata. Evident, mașina a dispărut înainte ca să-i poată nota numărul…

Își trecu de mai multe ori mîna pe frunte.

— Dacă n-ați fi dumneavoastră… Începu.

— Știu, pare de necrezut, îl întrerupse Profesorul. Totuși sînt trei martori, oameni simpli, dar de încredere, și cu oarecare experiență…

— Și ce-au făcut cu mine? M-au luat pe sus și m-au adus înapoi în cameră?

— Nu. În grădină nu era decît plantonul. Spune că îndată ce-ai dat cu ochii de el, te-ai întors… Ai pătruns în odaie tot pe fereastră, așa cum ieșiseși… Somnambul sau nu, nu are importanță. Ce e grav, este că Siguranța nu se îndoiește acum că se pregătea evadarea dumitale. Faptul că ai fost surprins chiar acolo unde, în stradă, aștepta mașina, dovedește, în opinia lor, că știai despre ce era vorba și că erai de acord… A trebuit să se facă intervenții foarte sus ca să nu fii arestat, adăugă.

— Vă mulțumesc, spuse încurcat, ștergîndu-și fruntea.

— Deocamdată, au dublat măsurile de pază. Strada e necontenit patrulată în timpul nopții; un sergent, în civil, își va căuta tot timpul de lucru în dreptul ferestrei dumitale – ca acum, adăugă coborînd glasul – iar nopțile, plantonul va dormi pe un pat de campanie, pe culoar, în dreptul ușii.

Se ridică din fotoliu și începu să se plimbe, trecînd absent, dintr-o mînă în alta, caietul cu note. Apoi se opri brusc în fața lui și-l privi, adînc, în ochi.

— Dar dumneata cum explici această serie de coincidențe: pentru întîia oară ai avut o insomnie urmată, cum ai mărturisit, de prima criză de somnambulism din viața dumitale; în timpul crizei te îndrepți către rondul de trandafiri, exact în locul unde, dincolo de zid, te aștepta o mașină cu farurile stinse… O mașină care, adăugă după cîteva clipe, dispare îndată ce s-a dat alarma… Cum explici?

Înălță din umeri, descurajat.

— Nu înțeleg nimic… Pînă săptămîna trecută îmi venea greu să recunosc că, într-adevăr, am confundat unele visuri cu starea de veghe, dar a trebuit să mă las convins de anumite evidențe… Dar, de data aceasta, criza de somnambulism, mașina care mă aștepta…

Profesorul deschise servieta aproape plină și introduse cu grijă caietul între reviste și broșuri.

— Ca să repet și eu expresia dumitale de adineauri, dacă nu te-aș cunoaște din albumele de familie, dacă nu ți-aș fi văzut fotografiile de la treizeci la șaizeci și ceva de ani, aș fi fost gata să admit ipoteza Siguranței: că ești cine crede Siguranța că ești…

„De ce te frămînți? se ascultă gîndind îndată ce stinse lumina. Totul se desfășoară normal. Așa trebuia să se întîmple: să fii confundat cu alții, să se creadă că nu mai poți distinge visul de realitate, și alte confuzii de acest fel. Nu se putea găsi un camuflaj mai bun. Pînă la urmă ai să te convingi că