Se întrerupse și, după o scurtă pauză, șopti: „Cine îmi poartă de grijă?” Așteptă cîteva clipe. Se trezi întrebînd pe un ton pe care nu și-l cunoștea: „Credeai că toate prin care ai trecut se datoresc hazardului?” „Nu e vorba ce cred sau nu cred eu, se întrerupse iritat. Cine îmi poartă de grijă?…” Așteptă din nou cîtva timp, cu teamă. Apoi se auzi: „Ai să afli mai tîrziu. Nu asta interesează acum… De altfel, ai ghicit ceva, ai ghicit mai demult, dar nu îndrăznești să recunoști. Altminteri, de ce nu vorbești niciodată Profesorului de anumite gînduri și nici nu pomenești de ele în caiet? Dacă n-ai ști că există și altceva, de ce nu faci nici o aluzie la tot ce-ai descoperit în ultimele două săptămîni?… Dar să revin la întrebarea mea”, încercă să-și întrerupă gîndul. Așteptă cîtva timp, și cînd i se părea că începe să distingă răspunsul, adormi.

„E mai bine să stăm de vorbă în vis, auzi. Dormind, înțelegi mai repede și mai profund. Spuneai Profesorului că, în somn, îți continui studiile din timpul zilei. De fapt, te-ai convins de mult că nu e întotdeauna adevărat. N-ai învățat nimic în somn, nici veghind. Treptat, treptat te-ai trezit că stăpînești limba chineză, așa cum ai să descoperi mai tîrziu că stăpînești alte limbi care te interesează. Nu mai îndrăznești să crezi că îți amintești, acum, ce-ai învățat în tinerețe și ai uitat. Gîndește-te la gramatica albaneză…”

Amintirea acestei întîmplări fu atît de brutală, încît se trezi din somn și aprinse lumina. Nu-i venise să creadă, și nu credea nici acum, o săptămînă după descoperire. Știa că nu studiase niciodată limba albaneză. Cumpărase gramatica lui G. Meyer cu vreo 20 de ani înainte, dar nu citise decît prefața. Nu o mai consultase de atunci. Și totuși, cînd desfăcu unul din pachetele sosite de la Piatra și dădu cu ochii de ea, o deschise la întîmplare, către sfîrșit, și începu să citească. Cu emoție și spaimă, își dădu seama că înțelege tot. Căută traducerea paragrafului și se convinse: nici o greșeală… Coborî din pat și se îndreptă spre bibliotecă. Voia cu orice preț să mai verifice o dată. Atunci auzi un glas necunoscut de afară, în dreptul ferestrei deschise:

— Dar dumneata nu dormi?

Se reîntoarse în pat, închise ochii cu furie, strîngîndu-și pleoapele, și repetă, în șoaptă:

— Nu trebuie să mă mai gîndesc! Să nu mă gîndesc la nimic!

— Asta ți-o tot spun din prima noapte de la spital, auzi.

I se părea că începe să înțeleagă ce i s-a întîmplat. Imensa concentrare de electricitate care, explodînd chiar deasupra lui, l-a străbătut, i-a regenerat întreg organismul și i-a amplificat fabulos toate facultățile mentale. Dar această descărcare electrică a făcut de asemenea posibilă apariția unei noi personalități, un fel de „dublu”, o persoană pe care o ascultă vorbindu-i mai ales în timpul somnului și cu care uneori discută amical sau în contradictoriu. Este probabil că această nouă personalitate s-a alcătuit treptat, în timpul convalescenței, din cele mai adînci straturi ale inconștientului. De cîte ori își repeta această explicație, se auzea gîndind: „Foarte exact! Formula «dublului» e corectă și utilă. Dar nu te grăbi s-o comunici Profesorului…”

Se întreba, amuzat și iritat totodată, de ce-și repetă mereu asemenea invitație la precauție, cînd se hotărîse de mult să nu atingă această problemă (de fapt, nici măcar nu fusese nevoit să ia o hotărîre: știa că nu putea face altfel). În convorbiri, Profesorul revenea neîncetat asupra hipermneziei și detașării lui progresive de trecut.

— Am putea să-ți aducem manuscrisele și mapele cu note, îi propuse de curînd. Cu posibilitățile pe care le ai acum la dispoziție, ai putea încheia lucrarea în cîteva luni…

Ridicase amîndouă brațele în sus:

— Nu! Nu! exclamase aproape în panică. Nu mai mă interesează!

Profesorul îl privise surprins, oarecum dezamăgit:

— Este totuși opera dumitale de-o viață întreagă…

— Ar trebui rescrisă de la prima la ultima pagină, și nu cred că merită… Trebuie să rămînă ce-a fost pînă acum: opus imperfectum. Dar voiam să vă întreb ceva, continuă ca și cum ar fi vrut să schimbe cît mai repede subiectul, deși mi-e teamă că o să par indiscret. Ce mi s-a întîmplat în ultima săptămînă? Ce-au raportat plantonul și toți ceilalți?

Profesorul se ridică din fotoliu și se îndreptă spre fereastră. Se reîntoarse după cîteva clipe, gînditor.

— Știu să se facă nevăzuți cînd trebuie, dar sînt toți la datorie, spuse. N-au raportat nimic senzațional: doar că aprinzi lumina de mai multe ori pe noapte, o aprinzi și o stingi foarte repede, după cîteva minute… Așa cel puțin mi s-a spus. Dar bănuiesc că nu-mi spun tot, adăugă coborînd glasul. Bănuiesc că au aflat ceva, destul de important, sau sînt pe cale să descopere…

— În legătură cu mine? întrebă izbutind să-și stăpînească emoția.

Profesorul șovăi cîteva clipe, apoi se ridică brusc și se apropie din nou de fereastră.

— Nu știu, răspunse tîrziu. S-ar putea să nu fie numai în legătură cu dumneata…

În dimineața de 3 august veni să-l vadă pe neașteptate.

— Nu știu dacă trebuie să ne bucurăm sau nu. Află că ai devenit celebru în Statele Unite. O revistă ilustrată a publicat chiar un articol interviu evident apocrif: Cum am fost lovit de trăsnet. Articolul a făcut senzație și a fost reprodus și tradus pretutindeni. De la Direcția presei am fost informat că trei corespondenți ai unor mari ziare americane au sosit aseară și vor neapărat să stea de vorbă cu dumneata. Li s-a răspuns că, deocamdată, doctorii se opun oricărei vizite… Dar cît timp o să ne mai putem ascunde? Este probabil că la ora asta gazetarii și-au început deja ancheta. Internii și infirmierele au să le povestească tot ce știu, și multe altele pe deasupra. Și se vor găsi informatori și de aici, adăugă coborînd ușor glasul. În privința