— Cu atît mai bine, îl întrerupse Laura punîndu-i din nou mîna pe braț. Trebuie să existe și cîțiva oameni inteligenți și cu destulă imaginație, ca să se bucure de descoperirile pe care le fac marii dumitale erudiți. Foarte bine că te-ai lăsat de chineză… Dar atunci, unde sînt celelalte tragedii la care făceai aluzie?

O privise lung. Nu era nici pe departe cea mai frumoasă studentă pe care o cunoscuse, dar era altfel. Nu înțelegea ce-l atrage, de ce-o caută mereu, intrînd în sălile de cursuri, pe unde nu mai călcase de trei, patru ani, de cînd își luase licența. Știa că o găsește întotdeauna la cursul lui Titu Maio-rescu. Acolo o întîlnise cu un ceas mai înainte și, ca de obicei, întovărășind-o spre casă, se opriseră pe o bancă, lîngă lac, în Cișmigiu.

— Care sînt celelalte tragedii? repetase, susținîndu-i calm, zîmbind, privirile.

— Ți-am spus că, încă din liceu, îmi plăceau matematicile și muzica, dar și istoria, arheologia, filozofia. Aș fi vrut să le învăț pe toate; evident, nu ca un specialist, dar cu rigoare, lucrînd direct pe texte, căci am oroare de improvizație și de cultura după ureche…

Îl întrerupse ridicînd băiețește brațele în sus:

— Ești cel mai ambițios bărbat pe care l-am cunoscut pînă acum! Ambițios și apucat! Mai ales apucat!

Le cunoștea bine vocile, și învățase să le deosebească. Erau trei infirmiere de zi și două de noapte.

— Dacă ar avea noroc, s-ar prăpădi zilele astea. Căci așa se spune: cine moare în Săptămîna luminată se duce de-a dreptul în rai.

„Are suflet bun, îi e milă de mine. E mai bună decît toate celelalte, pentru că se gîndește la mîntuirea sufletului meu… Dar dacă îi vine în minte să scoată acul seringei din venă? Probabil că aș supraviețui pînă dimineața, cînd vine internul. Iar dacă nu va observa el, va observa Profesorul. Singurul care e disperat, și umilit, că nu înțelege; singurul care vrea cu orice preț să mă țină în viață, să afle ce s-a întîmplat.” Îl auzise, într-una din zile – renunțase să se mai întrebe cînd – îl auzise, după ce-i atinsese, cu infinită prudență, pleoapele.

— Ochiul pare intact, dar dacă a orbit sau nu, nu știm. Nu știm, de altfel, nimic altceva…

Mai auzise asta, altă dată: „Nu știm nici măcar dacă e conștient sau nu, spusese atunci Profesorul, dacă aude și dacă înțelege ce aude…” Nu era vina lui. De mai multe ori pînă atunci, îi recunoscuse vocea și-l înțelesese perfect. „Dacă înțelegi ce spun, strigase Profesorul, strînge-mi degetul.” Dar nu-i simțise degetul. Ar fi vrut să-l strîngă, dar nu știa cum. De data aceasta adăugase: „Dacă izbutim să-l păstrăm în viață încă cinci zile…”

În cinci zile, aflase unul dintre asistenți, va veni de la Paris, în drum spre Atena, profesorul Gilbert Bernard, cel mai mare specialist…

— …Mai ales ambițios, repetă Laura. Vrei să fii ceea ce sînt atîția alții: filolog, orientalist, arheolog, istoric, mai știu eu ce altceva. Adică, vrei să trăiești o viață străină, viața altora, în loc să fii dumneata, Dominic Matei, și să cultivi exclusiv geniul dumitale…

— Geniul meu? exclamase cu o prefăcută timiditate ca să-și ascundă bucuria. Asta presupune că aș avea geniu…

— Într-un anumit sens, desigur că-l ai. Nu semeni cu nimeni din toți cei pe care i-am cunoscut pînă acum. Trăiești și înțelegi viața altfel decît noi…

— Dar pînă acum, la douăzeci și șase de ani, n-am făcut nimic. Doar că mi-am luat toate examenele cu bile albe. N-am descoperit nimic, nici măcar o interpretare originală a cîntului XI din Purgatorio, pe care l-am tradus și comentat…

I se păruse că Laura îl privea trist, oarecum dezamăgită.

— De ce-ar fi trebuit să descoperi ceva? Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viața pe care o trăiești, nu în analize, descoperiri și interpretări originale. Modelul dumitale ar trebui să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ți un Goethe fără opera scrisă!

— Nu prea înțeleg, spuse emoționat.

— Înțelegeți toți? îi întrebă Profesorul.

— Eu nu prea înțeleg, mai ales dacă se vorbește prea repede…

El înțelegea foarte bine. Franceza pe care o vorbea Profesorul era impecabilă; fără îndoială că-și luase doctoratul la Paris. Parcă vorbea mai precis și mai elegant decît marele specialist. Bernard era, probabil, de origine străină. Dar ghicea din frazele lui lente, șovăitoare, că – așa cum spunea Vaian despre ultimul lor director, de cîte ori trebuia luată, urgent, o decizie gravă – nu îndrăznește nimeni să se pronunțe.

— Cînd v-ați convins că este conștient?

— De-abia alaltăieri, vorbi Profesorul. Încercasem de mai multe ori înainte, dar fără rezultat.

— Și sînteți sigur că v-a strîns degetul? Ați simțit că vi-l strînge ca răspuns la întrebarea dumneavoastră? Nu cumva era un gest reflex, fără intenționalitate și deci fără semnificație?

— Am repetat experiența de mai multe ori. Dacă voiți, încercați și dumneavoastră, ca să vă convingeți…

Simți, ca de atîtea ori în ultimul timp, degetul care se introduce ușor, cu o exagerată precauție, sub degetele lui adunate în pumn. Apoi auzi vocea Profesorului:

— Dacă înțelegi ce spun, strînge degetul!

Îl strînse, probabil, cu multă putere, pentru că doctorul Bernard și-l retrase repede, surprins. Dar cîteva clipe în urmă, după ce șopti: Traduisez, s’il vous plait[1], îl introduse din nou și rosti, pronunțînd limpede și rar cuvintele: Celui qui vous parle est un médecin français. Accepteriez-vous qu’il vous pose quelques questions?[2] Înainte ca Profesorul să termine de tradus, strînse degetul cu aceeași putere. De astă dată nu și-l retrase, ci întrebă: Vous comprenez le français?[3]