și, foarte aproape de el, un altul, zbătîndu-se singuratec, deznădăjduit. „M-am speriat” își spuse, și începu să tremure. E din cauza apei, înțelese cîteva clipe în urmă, dîndu-și seama că zace întins în băltoaca din marginea trotuarului. „M-a luat cu frig…”

— Am văzut cînd l-a lovit trăsnetul, auzi aceeași voce gîfîită de bărbat speriat. Nu știu dacă mai trăiește. Mă uitam într-acolo, că era chiar sub semafor, și l-am văzut cum s-a aprins de sus pînă jos, cum i s-au aprins, în aceeași clipă, umbrela, și pălăria, și hainele. Dacă n-ar fi fost ploaia, ar fi ars ca o torță… Nu știu dacă mai trăiește.

— Și chiar dacă mai trăiește, ce-o să facem cu el? Era o voce depărtată, obosită, și, i se părea, amară.

— Cine știe ce păcate o fi avînd, să-l trăsnească Dumnezeu chiar în noaptea de Înviere, și chiar în spatele bisericii… Să vedem ce-o spune internul de serviciu, adăugă după o pauză.

I se părea curios că nu simte nimic, că, de fapt, nu-și mai simțea trupul. Știa, din convorbirile celor de lîngă el, că fusese transportat. Dar cum îl transportaseră? În brațe, pe o targă, într-un cărucior?

— Nu cred că are vreo șansă, auzi, tîrziu, o altă voce, tot atît de depărtată. Nu i-a rămas un singur centimetru de piele neatins. Nu înțeleg cum mai trăiește. Normal ar fi fost…

Evident, asta știe toată lumea; dacă ai pierdut mai mult de 50% din epidermă, te asfixiezi… Dar își dădu repede seama că e ridicol, și umilitor, să răspundă, în gînd, celor care se agitau în jurul lui. I-ar fi plăcut să nu-i mai audă, așa cum, cu pleoapele strînse, nu-i vedea. Și în aceeași clipă se trezi foarte departe, fericit, așa cum fusese atunci.

— Și apoi, ce s-a mai întîmplat, îl întrebă în glumă zîmbind. Ce altă tragedie?

— N-am spus că e o tragedie dar, într-un anumit fel, asta era: să te pasioneze științele, să nu ai decît o dorință: să-ți dedici viața științei…

— La ce știință faci aluzie, îl întrerupse, la matematică sau la limba chineză?

— La amîndouă și la toate celelalte pe care le descopeream pe rînd și mă îndrăgosteam de ele pe măsură ce le descopeream…

Îi puse mîna pe braț, ca să nu se supere că-l întrerupe din nou:

— Matematica, înțeleg, pentru că dacă n-ai vocație, ar fi inutil să mai stărui. Dar chineza?

Nu știa de ce izbucnise în rîs. Probabil că îl amuzase felul cum pronunțase: dar chineza?

— Credeam că ți-am spus. Acum doi ani, toamna, cînd am fost la Paris, m-am dus la o lecție a lui Chavannes. L-am văzut, după curs, în biroul lui; m-a întrebat de cît timp studiez chineza, și ce alte limbi orientale mai cunosc. Inutil să-ți rezum toată conversația. Am înțeles doar un singur lucru: că dacă nu voi stăpîni în cîțiva ani – auzi, în cîțiva ani! – pe lîngă chineză, sanscrita, tibetana și japoneza, nu voi ajunge niciodată un mare orientalist!

— Bine, dar dumneata trebuia să-i răspunzi că vrei să studiezi numai limba chineză…

— Așa i-am spus, dar nu l-am convins. Pentru că, chiar în acest caz, tot trebuia să învăț japoneza și o seamă de limbi și dialecte sud-asiatice… dar nu asta a fost important, ci altceva. Cînd i-am spus că studiez chineza de cinci luni, s-a îndreptat spre tablă și a scris vreo douăzeci de caractere, apoi mi-a cerut să le pronunț, unul cîte unul, și apoi să traduc pasajul. Le-am pronunțat cum m-am priceput, și am tradus ceva, dar nu tot. A zîmbit amabil: „Nu e rău, mi-a spus. Dar dacă după cinci luni… Cîte ore pe zi?” „Cel puțin șase ore”, i-am răspuns. „Atunci, limba chineză nu e pentru dumneata. Probabil că nu ai memoria vizuală necesară… Domnul meu, a adăugat cu un zîmbet ambiguu, afectuos și ironic în același timp, domnul meu, ca să stăpînești limba chineză, îți trebuie o memorie de mandarin, o memorie fotografică. Dacă n-o ai, vei fi obligat să faci un efort de trei, patru ori mai mare. Nu cred că merită…”

— Deci, în fond, e vorba de memorie…

— De o memorie fotografică, repetă cu gravitate, subliniind cuvintele.

Auzise de mai multe ori ușa deschizîndu-se și închizîndu-se, și alte zgomote, și cîteva voci străine.

— Să vedem ce-o să spună profesorul. Dacă mă întrebați pe mine, eu vă mărturisesc cinstit…

Același lucru, mereu același lucru! Dar îi plăcea vocea: era, fără îndoială, un medic tînăr, dezghețat, pasionat de meseria lui, generos.

— …Pielea i-a fost arsă sută la sută, și totuși supraviețuiește de douăsprezece ore, și pe cît ne putem da seama, nu suferă… I-ai făcut vreo injecție?

— Una, azi-dimineață. Mi se părea că geme. Dar poate că gemea prin somn…

— Se știe ceva despre el? S-a găsit ceva lîngă el?

— Doar mînerul umbrelei, restul fusese carbonizat. Curios, tocmai mînerul, un mîner de lemn… Hainele se făcuseră cenușă; ce nu spălase ploaia, s-a scuturat în mașină…

Știa că așa ar fi trebuit să se întîmple, și totuși, ascultînd explicațiile internului, se înseninase: așadar, cele două plicuri din buzunar se făcuseră și ele cenușă… Fără să vrea, căci nu-și dăduse seama că nu închisese bine ușa după el, auzise: „S-a ramolit rău de tot venerabilul! Asta ne-a mai spus-o de vreo trei, patru ori…” Era adevărat. Îl impresionase informația pe care o citise în La Fiera Letteraria: că Papini e aproape orb și nici un chirurg nu îndrăznește să-l opereze. Pentru un cititor lacom și neobosit ca Papini, tragedia era fără pereche. De aceea vorbea întruna despre ea. Dar poate că și Vaian avea dreptate: „încep să mă ramolesc…”

Atunci îi auzi din nou vocea:

— Și ce altă tragedie ți s-a mai întîmplat? Ai renunțat la limba chineză. Și apoi?

— De fapt, n-am renunțat; am continuat să învăț zece, cincisprezece caractere pe zi, dar asta mai mult pentru plăcerea mea și pentru că mă ajuta să înțeleg traducerile textelor pe care le citeam…