— Asta ce este? întrebă el.

Alchimistul râse și scoase din masa neagră o fărâmă.

— Este aur, zise el.

Și când medicul îl privi ca pe un smintit, zgârie cu unghia grăsimea groasă arsă, șterse fărâma cu mâneca halatului și i-o întinse din nou. De sub stratul ceros plin de funingine strălucea mat metalul galben mare cât o nucă.

— Aur, repetă Mengedder șocat și fu nevoit să se așeze iarăși pe scaun.

•

Bijutierul era un bărbat ghebos, incredibil de respingător. Privirea lui se plimba nervos de la unul la altul și părea că nu prea știa cum să își țină mâinile diforme, până când cavalerul Bruno îi întinse aurul alchimistului.

— Știi ce ai de făcut, spuse el. Făurește din el trupul Domnului nostru crucificat.

Dând cu sârg din cap, bătrânul luă bucata informă de aur, pe care o răsuci pe toate părțile în fața ochilor, de parcă ar fi trebuit să își întipărească în minte fiecare amănunt al ei. După aceea, scoase din geanta sa răpănoasă o cârpă, cu care frecă aurul curățindu-l.

Bruno se retrăsese între timp în rândul curtenilor cu care intrase în atelierul bijutierului și se aplecă spre urechea scutierului său:

— Sunteți sigur că este priceput în meseria asta? Arată de parcă nu ar ști nici ce este aurul!

Egbert clătină din cap liniștitor:

— Aveți răbdare.

— Nu vreau ca un incident tâmpit să strice măreața operă…

Pe cât de neîndemânatice păruseră până acum mâinile bijutierului, pe atât de pricepute și sprintene făureau ele lucruri surprinzătoare, când acesta trecu la creuzetul de topire de pe bancul lui de lucru. Aprinse focul, încălzi bulgărașul de aur și cu o mișcare rapidă îl tăie în două părți inegale. Lăsă în creuzet bucata mai mare să se topească în continuare, în timp ce scoase la iveală un tipar de turnare în formă de cruce. După ce pregăti tiparul, care formase deja multe cruci la vremea lui, prelucră bucata de aur micuță cu tot felul de ciocănele, mici dălți, răzuitoare și clești, până luă forma asemănătoare unei cruci. Cu o lovitură transformă partea mai scurtă într-un cap înclinat și o modelă până obținu silueta Domnului. În acest timp aurul din creuzet se topise. Îl luă cu grijă de pe foc și îl turnă în tipar, care preluă și ultima picătură de metal topit. În timp ce aurul se răcea formând pelicule tremurătoare cu irizații argintii, bijutierul zgârie cu un ac ultimele contururi ale corpului Fiului Domnului, prinse cu un clește trupul și îl apăsă pe crucea care se răcea și cele două piese se contopiră. După puțin timp, cu o mișcare rapidă, împrăștie deasupra apă dintr-un urcior și în aer se ridică un nor de aburi albi. Cu o răsucire iscusită a cleștelui scoase din forma de turnare crucea împreună cu trupul și o puse într-un vas mare cu apă. Așteptă ca obiectul să se răcească de tot și îl întinse cavalerului: un crucifix prelucrat din aurul alchimistului.

Bruno îl luă și îl dădu preotului:

— Sfințește-l!

•

— Închide ochii! îi spuse Bruno soției sale, Elna, și când aceasta făcu ce îi ceruse, el trecu în spatele ei și îi legă la gât bentița cu crucea din aur. Ea țipă ușor când metalul greu și rece îi atinse bustul alb. Bruno râse.

— Ce frumos! strigă aceasta. Minunat!

— Este din același aur care va elibera Ierusalimul, îi spuse satisfăcut Bruno. Aurul care va reda creștinătății locul crucificării.

Zâmbetul Elnei se stinse. Degetele ei apucară crucea, ca și cum ar fi fost gata să o smulgă de la gât.

— Tu nu poți să te gândești la nimic altceva, Bruno, nu-i așa? întrebă ea încet. O nouă cruciadă. Nu te poți gândi la nimic altceva decât să mă părăsești iarăși.

Tonul ei acuzator îl mânie pe cavaler.

— Taci, femeie! Ce pricepi tu din asta?

— Știi câți ani m-ai lăsat singură? strigă ea. Știi tu câți ani am stat la fereastra aceasta așteptându-te fără să știu dacă te vei mai întoarce vreodată? Te-am așteptat și ți-am fost credincioasă, apoi totul a trecut și tu ai revenit la mine. Dar acum îl port în pântec pe fiul tău. Va trebui ca el să crească fără tată? Să nu îl cunoască niciodată pe tatăl lui? Te-ai gândit vreodată la asta?

— La ce i-ar folosi să își cunoască tatăl dacă acest tată ar fi un laș? Termină cu pălăvrăgeala! Eu trebuie să fac ce am de făcut.

Elna își ascunse lacrimile, dar simți crucea de pe pieptul ei ca pe o povară apăsătoare. Când în acea noapte Bruno veni la ea, îl iubi ca și cum era ultima oară.

•

Cavalerul Bruno von Hirschberg a poruncit să se facă aur, cât mai mult aur, nu mai avea în minte altceva decât aurul. Zi și noapte duduiau vetrele laboratorului, fără pauză intrau pe poarta burgului carele negustorilor care aduceau mercurul scump, iar slugile pătrundeau tot mai adânc în pădure pentru a tăia lemnele necesare întreținerii mistuitorului foc de sub cazan. În fiecare seară trebuiau să coboare în beci alte două ajutoare, iar cele înlocuite urcau cu fețele înnegrite de funingine, secătuite, ca niște sperietori. Totuși Mengedder și alchimistul nu își permiteau nicio pauză, munceau fără întrerupere producând aur din fantomatica fiertură.

Pe Bruno îl cuprinsese febra. Punea să fie cântărit aurul care sosea din beci și să fie transformat în monede. Cu acestea cumpăra mercur, arme și cai și trimitea oameni să recruteze soldați. De parcă se aștepta în orice clipă la un atac inamic, îi punea pe soldații pe care îi avea să stea permanent de pază, pe crenelurile burgului și în avanposturile din pădurea care se tot rărea.

Când scutierul său Egbert îl întrebă de cine îi este teamă, cavalerul mormăi crispat:

— Tu crezi că printre semenii mei nu există nelegiuiți? A început să umble vorba că în pivnița mea sunt grămezi de aur, ceea ce poate stârni pofta unora.

Imensul efort îl doborî la pat pe John Scoro. Vlăguit, începu să delireze, se adresa în arabă