femeilor care îl îngrijeau din porunca medicului și în final căzu într-un somn ca de moarte, care prevestea ce era mai rău. Pater Augustinus avea pregătite în camera lui cele necesare împărtășirii înainte de moarte, dacă se ajungea acolo.

Din fericire, Mengedder fusese un elev sârguincios al alchimiștilor greci. Chiar și fără sprijinul lui John Scoro era capabil să mențină la nivel relativ constant cantitatea de mercur care se vărsa în cazan și cantitatea aurului care se obținea. Viguros și impunător, gesticula în beciul plin de fum, în care duhnea și era o căldură ca în iad; cu privirea lui furioasă și chipul rotofei mânjit de negreală părea principele în persoană. Curând începu să se spună că s-ar fi smintit; râdea mereu fără motiv, ca un nebun, pentru ca imediat să urle la ajutoare, mai să le paralizeze de frică. Nimeni nu se mai apropia de el, nici măcar Bruno von Hirschberg însuși. Mengedder trăia, mânca și dormea lângă cazan, înghițea cantități uriașe de carne friptă și pâine proaspătă și bea apă cu găleata. De cazan se îndepărta doar când se retrăgea într-un colț întunecat al pivniței, unde își făcea nevoile.

Bruno trimitea călăreți cu invitații către cavalerii și conducătorii militari aleși de el, să lupte împreună în noua lui cruciadă. Îi invita să îi vadă comorile, armele și tabăra militară, pentru ca după aceea să discute împreună amănuntele. Mai era necesar un om al bisericii, pentru a declara cruciada sfântă și un rege care să-și trimită trupele, dar în definitiv – își spunea Bruno – strălucirea aurului său era hotărâtoare. Dacă își putea convinge invitații că avea un număr infinit de trupe, totul era posibil.

Dar călăreții abia plecaseră, când Elna, soția lui, se plânse de dimineață de slăbiciune, nu se mai ridică din pat și la scurt timp vomă sânge. Nimeni nu știa de ce boală suferea.

•

Primul lucru pe care l-a remarcat Bruno, când veni la patul Elnei, a fost că ea își scosese crucea. Aceasta se afla pe masa de lângă patul în care femeia zăcea suferindă, atât de palidă încât chipul nu i se mai deosebea de cearceafuri. Bruno îngenunche, îi luă mâna rece și umedă și o întrebă de ce își scosese crucea.

— Mă apasă pe suflet, Bruno, șopti ea abia auzit. Nu a spus alchimistul că aurul său este al diavolului?

Cavalerul înțelese brusc ce zvonuri se vor isca dacă Elna murea. Zvonuri mai periculoase decât lăncile și halebardele.

— Crucea îl reprezintă pe Mântuitorul nostru, zise el blând. Cum poate fi aurul al diavolului?

— O simt ca o greutate, ca o greutate apăsătoare pe suflet.

Bruno schimbă o privire cu medicul pe care îl adusese din orașul apropiat, pentru că Mengedder era de neînlocuit în laborator. Medicul bărbos care îi luase sânge Elnei și îi dăduse un decoct din plante ridică mâinile a resemnare. Bruno apucă crucea, desfăcu nodul bentiței și i-o legă iarăși la gâtul soției.

— Eu vreau să o porți, spuse el. Ea te va salva.

•

Dar nu a salvat-o. Femeia a mai trăit o noapte, a murit în zori, odată cu ea murind și copilul cavalerului.

Bruno von Hirschberg turbă. Urlând ca o fiară, distruse scaune și urcioare, lovi cu spada în uși și stâlpi și proferă blesteme de nereprodus, până se prăbuși. La mormântul Elnei, în timp ce pater Augustinus citea slujba pentru morți – cu mâinile tremurânde, pentru că nu mai cutezase să se atingă nici de un pahar cu vin –, cavalerul stătu mut și absent. O auzea pe soția sa, auzea șoapte pe care le credea ale dracilor și ale vrăjitorilor răi. Oamenii se retraseră înspăimântați din fața lui când el trecu printre ei, de parcă s-ar fi înfrățit cu diavolul. Înfipse crucea de lemn în pământ și le citi îndoiala din ochi, care săpa în opera lui precum rodeau carii lemnăria unei case.

— Să mi se facă o armură din aur! porunci el. La sosirea oaspeților mei vreau să îi întâmpin într-o armură din aur, care să strălucească precum victoria!

Și astfel meșterii de armuri îi făcură un pieptar și o platoșă pentru spate, cum se obișnuia, acoperind fantele laterale cu catifea, în așa fel ca să permită răsucirea părții superioare a corpului în toate părțile. Platoșele erau din aur. Din aur pur a fost confecționat și coiful. I-au bătut la ciocan și brățări de armură din aurul provenit din beciul lui Mengedder, precum și cotiere strălucitoare și protecții pentru picior, apoi două încălțări în formă de cioc din aur, cu pinteni. Gărzile din turnuri anunțară primul alai exact când se termina executarea apărătoarelor pentru mâini, cu mănuși blindate cu degete, ale căror manșete ajungeau până deasupra încheieturii mâinilor.

Armura din aur era nepotrivită pentru protecție, din cauza metalului prea moale, însă oferea o priveliște incredibilă, era un spectacol inimaginabil de splendoare și bogăție. Niciun rege și niciun împărat nu mai purtase așa ceva. Echipat cu armura, Cavalerul Bruno von Hirschberg semăna mai mult cu un zeu decât cu un om.

•

În acest timp alchimistul ceru să fie adus preotul, pentru spovedanie. Prevăzător, pater Augustinus, care se simțea extrem de rău după îndelungata abstinență, luă cu el ustensilele necesare sacramentului pentru moarte, pe care le avea pregătite pentru John Scoro și pe care le folosise pentru Elna von Hirschberg.

— Vrei să te spovedești, fiule? îl întrebă el pe bolnavul care îl privea transpirat și abia suflând.

— Spuneți-i spovedanie, dacă așa vreți, răspunse Scoro sleit. Este ceva ce trebuie să vă spun, ceva din viața mea. Ceva care are legătură cu piatra.

Preotului nu îi scăpase ce se petrecea în beciul burgului, așa că ciuli urechile.

— Te ascult, fiule.

Saxonul îi povesti despre viața sa, despre interesul său inițial pentru alchimie, pentru arta transmutației și despre promisiunile ei și despre cum acest interes ocupase tot mai mult loc în viața lui – cum asta îl costase familia, onoarea și averea și în final și patria, după ce fusese acuzat că învățase din școlile persane interzise ceea ce învățase. Vorbea încet și concentrat, întrerupt