— În taină mă rugam la Dumnezeu să nu fiu recunoscut ca creștin, îi ofeream inima și râvna mea de a dezvălui secretul transmutației și nu am progresat. Unul după altul învățătorii mei s-au dovedit șarlatani, ipocriți, escroci care nu aveau nimic de oferit în afară de înșelăciuni dibace pentru popor. Dar în realitate nimeni nu știa ceva de valoare. Și într-o seară, pe când mă pregăteam dezamăgit să părăsesc un oraș și să iau drumul următorului, toate speranțele mele s-au prăbușit, calea aleasă de mine mi s-a părut fără sens, m-a cuprins o furie de nedescris și l-am blestemat pe Dumnezeu. El tuși mai chinuitor decât până atunci, în timp ce preotul făcea de zor cruci și continuă: Da, l-am blestemat pe Dumnezeu. Eram în genunchi și strigam către cer că i-aș oferi diavolului sufletul meu contra secretului obținerii aurului. Am strigat mereu și mereu, până când am adormit. Și în seara aceea a căzut din cer piatra filosofală.

Pater Augustinus își mai făcu o cruce și murmură repede o rugăciune.

— M-a trezit un sunet șuierător și am văzut piatra căzând, luminoasă ca o bucată din veșnica lumină. M-am ridicat și m-am apropiat cu grijă. Lumina emanată îmi ardea ochii, vedeam plante și animale murind și veștejindu-se în jurul locului în care era ea. Senzația trăită atunci nu o pot descrie clar. Am știut că rugăciunile mele au fost ascultate, că piatra aceasta nu mai mare decât un pumn îmi era destinată, și deși știam că sufletul meu nemuritor era pierdut, m-a cuprins un nespus de puternic sentiment al triumfului. De parcă mă confruntasem cu forțele veșnice și învinsesem.

Preotul urmărea cu o înfiorătoare fascinație cuvintele alchimistului pe moarte, care descria cu glasul lui spart recuperarea teribilei pietre. Pentru a evita descoperirea ei, aruncase de la distanță peste ea bucăți de pământ, până când lumina ei fusese îngropată. Se dusese apoi în cel mai apropiat oraș, pentru a cumpăra o cutie în care să poată transporta piatra. Pentru că văzuse cum se veștejiseră plantele din jur, cumpără una din metal și în graba lui, fiindu-i teamă că cineva ar putea să treacă pe acolo și să fure piatra, găsise doar unul din plumb, pe care nu îl putea ridica fără ajutor. Așa că îi dădu câțiva bani unui drumeț voinic dar cam prostănac și jerpelit, pentru ca acesta să îl urmeze cu lădița în spinare, și când au ajuns la locul respectiv, i-a cerut acestuia să se ducă la grămada de pământ, să dezgroape piatra, să o pună în casetă, pentru asta promițându-i alți câțiva ducați. De la distanță l-a văzut înlăturând pământul și când s-a aplecat în lumina ca o vâlvătaie și a scos piatra cu un efort asemănător celui pentru ridicarea unui cal, l-a auzit țipând. A reușit să pună piatra în casetă și să închidă capacul, apoi s-a prăbușit mort și sub el pământul s-a întunecat de la sângele care i-a țâșnit din urechi.

— Dumnezeu să-l ierte, murmură pater Augustinus.

Privirea febrilă a alchimistului se pierdu în zare, ca și cum ar fi văzut acolo o altă lume.

— În acea zi am rămas mult pe loc, neștiind ce să fac, continuă el tot mai încet, astfel că preotul fu nevoit să se aplece, pentru a-l auzi. Până când am văzut un corb, care se așezase pe casetă, a privit mortul și a zburat mai departe nevătămat. Atunci am înțeles că plumbul reducea puterea pietrei. Am făcut efortul de a ridica lădița, am căutat un loc singuratic unde să îmi stabilesc laboratorul și să aflu ce putea să facă piatra. După multe eșecuri am descoperit că mercurul putea fi transformat în aur și am continuat cercetările în scopul obținerii aurului cu cea mai mare puritate posibilă.

El coborâse pleoapele, iar respirația abia se mai simțea. Preotul așteptă o vreme și când avu impresia că acesta se sfârșea, îl întrebă:

— Pot să îți dau sacramentele de moarte?

John Scoro deschise ochii și cu o mână apucă rasa preotului.

— Este aur care nu aduce fericirea, gemu el. Am devenit bogat, dar le-am atras atenția sultanilor. Nici lor aurul pe care m-au silit să îl produc nu le-a adus fericirea. Este aurul diavolului, părinte. Îmbolnăvește. Omoară. Da, omoară.

•

Doar de nu ar fi armura atât de grea. Aurul este mai greu decât fierul, orice copil știe asta. Dar chiar așa de greu…

După ce intrară în sala cavalerilor, îi făcu semn scutierului să îi ia coiful.

— Invitația dumneavoastră conține vorbe de o cutezanță surprinzătoare, cavaler Bruno, luă cuvântul unul dintre bărbați, trimis al regelui Adolf. O nouă cruciadă… Desigur că a vedea Ierusalimul și Palestina eliberate este visul fiecărui adevărat creștin. Doar ultima cruciadă le-a epuizat mijloacele tuturor, a dus la sărăcia lucie a unor întinse teritorii, așa că în aceste zile nimeni nu se mai gândește serios la o asemenea întreprindere. Dar mă uit la armura dumneavoastră și mă întreb ce legătură are…

Bruno clipi pentru a menține ochii deschiși. Îi era rău, foarte rău, îi venea să vomeze. Dar nu trebuia să lase să se vadă nimic.

— A fost voia Domnului, încercă el să folosească cel mai politicos ton față de trimis, să îmi pună la-ndemână aurul sarazinilor. Fu nevoit să tușească, apoi continuă: Mult aur. Nemăsurat de mult…

Privi expectorația sângerie de pe luciul auriu al mănușii sale din metal. Era de la tusea lui? Și de ce se simțea atât de amețit?

— Cavalere Bruno!

Cineva pronunțase numele lui. Trimisul. Trimisul regelui. Se întrebă îngrijorat dacă totul era în ordine. De ce să își facă griji? Era destul aur pentru toți, pentru a pava cu aur toate drumurile până în Țara Sfântă… Nu era niciun motiv de îngrijorare…

Când Bruno se clătină, trimisul sări să îl sprijine și sângele care năvăli odată cu tusea îi coloră în roșu veșmântul alb ca zăpada.

•

S-a hotărât ca mormântul să îi fie într-o grotă îndepărtată, într-un sarcofag. Armura din aur a fost pusă alături și grota