a fost sigilată. Cei care atinseseră cadavrul cavalerului s-au îmbolnăvit, dar s-au vindecat după un timp, cu excepția trimisului regal, care a murit în timpul călătoriei de întoarcere.

După o vreme mâini lacome au forțat sigiliile, pentru a fura aurul. Dar tâlharii au fost cuprinși de o înfiorare sacră care i-a împiedicat să își ducă la sfârșit planul, când lumina făcliilor învinse întunericul. Sub privirile lor, de sub viziera coifului se prelinse o picătură mare, cu irizări argintii, coborî pe umăr și pe platoșă și în cele din urmă căzu pe pământ, care o primi ezitant.

După cum se povestea mai târziu, armura plângea sufletul cavalerului ei.

4.

Fascinant, își spuse Hendrik și răsfoi încă o dată paginile îngălbenite. Să fie doar o poveste captivantă, născocită de cineva în urmă cu mai bine de o sută de ani? Ori era o legendă veche, pe care nu o auzise? De obicei, nu era atât de impresionat de povestirile istorice, totuși aceasta declanșase în el ceva ce nu putea să definească.

Textul tipărit se încheia. Hendrik întoarse ultima pagină și găsi o notiță decolorată, scrisă de mână, cu creionul, dar încă lizibilă:

 

198 Hg 0,1 – 197 Au

198 Hg 0,1 – 197 Hg, 64 ore – 197 Au

199 Hg 0,17 – 198 Au, 2,7 zile – 198 Hg

200 Hg 0,23 – 199 Au, 3,1 zile – 199 Hg

201 Hg 0,13 – 200 Au, 48 min – 200 Hg

202 Hg 0,3 – 201 Au, 26 min – 201 Hg

204 Hg 0,07 – 203 Au, 1 min – 203 Hg

 

Ce o fi însemnând asta? Părea un cod secret, unul dintre acele mesaje din timpul războiului mondial, pentru descifrarea căruia se folosea aparatură specială.

Privirea lui Hendrik căzu pe ceas. Era vremea să se îmbrace! Peste mai puțin de o oră începea seminarul!

Lăsă cartea, sări în picioare și își aruncă de pe el halatul de baie. În timp ce se îmbrăca, se privi în oglindă, ca totdeauna cu oarecare îndoială. Avea impresia că nu părea serios, cu zulufii săi negri ca de lână, nasul cârn, moștenite de la familia Busske. Dacă ar fi fost actor, ar fi putut fi distribuit în roluri de tânăr amorez. Dar pentru un consilier de investiții era prea… Cum îl descrisese Miriam când se cunoscuseră? Nostim. Îi spusese că era nostim și râsese.

În plus, acum nu îi ieșea nodul la cravată. Era ori prea sus, ori prea jos. Hendrik închise ochii și respiră de trei ori adânc. Iar avea trac. Se spune că era bine, că emoția activează energiile etc. Era pregătit. La seminar se dezbăteau aceleași subiecte ca la discuțiile pe care le purta cu clienții.

Doar că acum avea de-a face cu șaisprezece clienți deodată.

Redeschise ochii cu gândul la carte. Îl preocupa notița. Cine o fi scris-o? Evident unul dintre foștii proprietari ai cărții. Dar de ce? Ce descoperise în poveste? În cazul în care avea legătură cu aceasta.

Își îndreptă iarăși atenția spre cravata de culoare roșu-închis, pe care o primise cadou de la Miriam când împlinise treizeci și doi de ani. De data aceasta reuși să facă nodul și vârful cravatei atingea mijlocul cataramei de la curea. Culoarea se asorta cu costumul la două rânduri, cel mai bun costum al lui. Acum se potrivea și el în peisaj.

Privirea îi căzu pe fax și brusc îi veni ideea cum putea afla ce semnifica acea notiță.

Trebuia să facă o fotocopie a notiței.

•

Geanta cu documentele pentru seminar era cea mai grea din bagajul lui. Pe drumul de întoarcere, valiza i se va părea atât de ușoară, încât tot timpul va fi chinuit de senzația că uitase ceva.

Însă acum nu era momentul să se gândească la drumul de întoarcere.

Chiar trebuia să se grăbească. Aruncă o ultimă privire în oglindă. Era în regulă. Și fermoarul de la pantaloni era închis. Bun.

Ah, da, cartea. O vârî sub documentele din geantă. Și ieși din cameră.

În mod surprinzător pentru această oră, jos, la recepție, era mare vânzoleală. Dar avu noroc. Primul lui elev, tânărul Zurbrügg, era de serviciu și se ocupă imediat de el. Hendrik îi spuse că avea nevoie de o fotocopie a paginii cu notița, cu contrastul astfel reglat încât scrisul să fie lizibil.

— Am înțeles, Herr Busske, zise bărbatul destul de grăbit și stresat. O fac imediat.

Scoase din sertar un bilețel, pe care scrise „Copie!” și îl băgă în carte în dreptul paginii cu notița.

— O să o trimit în camera dumneavoastră, dacă sunteți de acord.

— Da, vă rog, spuse Hendrik. Mulțumesc.

— Eu vă mulțumesc, Herr Busske, îl asigură tânărul. Cred că metoda pe care tocmai mi-ați dezvăluit-o este aur curat.

Eh, cel puțin un elev este mulțumit. Hendrik îi zâmbi, se întoarse și încremeni.

La celălalt capăt al recepției erau doi polițiști.

•

Lui Hendrik inima parcă încetă să îi mai bată. Dar nu avea încotro, trebuia să se uite într-acolo. Doi bărbați cu priviri pătrunzătoare, cu umeri lați, în uniforme de polițiști, bine echipați: cu stație radio, baston și chipiu. Discutau cu o doamnă mai în vârstă, probabil șefa recepției.

Inima începu din nou să îi bată, dar foarte tare! Își recăpătă însă respirația și își reaminti că trebuia să fie de mult în sala de curs.

Ce să facă? Nu îi rămânea decât să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și să spere că va fi bine. Faptul că rămăsese cu privirea la polițiști nu însemna nimic. Toți cei din hol se uitau la ei.

Hendrik își drese glasul, se întoarse și își văzu de drum, calm, extrem de calm.

•

— Hei, dumneavoastră! Stați! îi strigă cineva când vru să intre în lift.

Nu era unul dintre polițiști. Un bătrân cu baston, care voia și el să urce. Hendrik îi ținu ușa deschisă, cu mâna tremurând ușor și silindu-se să zâmbească.

În sfârșit, ajunse în sala unde avea loc seminarul. Toți participanții erau prezenți, fuseseră completate și repartizate tăblițele cu numele și se