Hendrik îi salută și își simți plusul în gât. „Bună ziua. Numele meu este Hendrik Busske. Mă bucur să vă pot saluta cu această ocazie, la seminarul investitorilor firmei WCM Trust. Sper că ați călătorit bine”.

Exersase frazele acestea de mult, le putea recita și dacă era trezit din pat în miez de noapte. Cele trei propoziții trebuiau rostite fără nicio ezitare. Dacă le spunea din vârful buzelor, o primă impresie bună era asigurată. Cel puțin așa susțineau cărțile de retorică pe care le consultase în ultimele săptămâni.

Scoase documentele. Nu își mai amintea gluma pe care o pregătise ca să destindă atmosfera, dar putea merge mai departe și fără ea. Avea de făcut o scurtă prezentare: cine era, ce voia de la seminar, ce experiență avea. Trecu și peste asta. Îi salută pe fiecare în parte și le mulțumi tuturor pentru contribuții. Și, desigur, ar fi fost bine dacă reținea ce spuseseră ei, dar creierul lui inundat de adrenalină nu înregistră nimic.

După aceasta ținu un mic discurs în care spuse că scopul cursului era dobândirea libertății în luarea deciziilor investiționale proprii. Îi asigură că va trece de la chestiuni generale la probleme particulare, de la principii la tehnicile de aplicare, și că va renunța la terminologia de specialitate, cu excepția cazurilor în care trebuie prezentate anumite noțiuni.

— Scuze, îl întrerupse o femeie plină de energie, cu aspect matern, îmbrăcată într-o rochie galbenă. Pe tăblița din fața ei scria Angela Schwesig. Dar cine sunteți? Ce vă recomandă să țineți acest seminar?

Hendrik o privi fix. Cum de îl citise atât de repede? Nu putea să înțeleagă.

— Da, interveni un bărbat rotofei, cumsecade, cu barbișon, îmbrăcat cu o jachetă de culoare roșu-închis. Karl Windauer, conform tăbliței cu numele, pe care o avea în față. Noi ne-am prezentat, însă dumneavoastră nu ați făcut-o. Am dori să știm cu cine avem de-a face.

Ah, da. Corect. Uitase de asta. Fir-ar…

— Scuze, spuse Hendrik cu o voce care lui însuși îi sună ciudat. Aveți perfectă dreptate. Deci: numele meu, cum deja am spus, este Hendrik Busske. Am 32 de ani, sunt specialist în domeniul bancar, de șapte ani consilier în WCM Trust pentru clienții persoane fizice. Noi administrăm portofolii de milioane și…

Restul prezentării, cu accentul pe realizări – pentru că, de fapt, în firmă existau doar două portofolii, însumând puțin mai mult de zece milioane de mărci, cu care el nu avea nicio tangență – nu și-l mai aminti.

— Da, iar în viața personală sunt un soț fericit, căsătorit de trei ani, și trăiesc în apropiere de Frankfurt, adăugă el pentru a nu lăsa loc unei tăceri penibile.

— Copii? vru să afle Frau Schwesig.

— Până acum nu, mărturisi Hendrik.

Nu pentru că nu ar fi încercat. Dar nu reușiseră, spre marele regret al lui Miriam.

— Nu așteptați prea mult, îl sfătui Windauer. Copiii au nevoie de părinți tineri.

— Și nervii de care aveți nevoie pentru copii sunt cu atât mai tari cu cât sunteți mai tânăr, adăugă cineva stârnind râsul celorlalți.

Bun. Poate că acum va fi mai ușor.

Cel puțin până vine poliția și îl arestează pentru furtul unei cărți din anticariat.

Ca să capete curaj, își propuse să nu se mai gândească la asta și începu partea introductivă. Ce erau, de fapt, banii? Ce importanță aveau lichiditățile, ce importanță avea capitalul? Subiecte sonore despre care se putea discuta mult și care stârneau dispute furtunoase.

•

Poliția nu a venit însă. Hendrik vorbi despre masa monetară și politica ratei dobânzilor, explică ce sunt ciclurile conjuncturale și ce rol revenea băncilor și asigurărilor în viața financiară, apoi făcură o pauză de cafea în care nu fu deranjat de nimeni. Cineva comentă că temele tratate fuseseră cam seci. Hendrik recunoscu acest lucru, însă îi asigură că lucrurile vor deveni mai interesante. Dar când trecu la titlurile de valoare cu dobândă, simți nemulțumirea unora. Seminarul decurgea însă conform programului din invitații și, probabil, de aceea nimeni nu se plânse.

Von Steinfeld îi recomandase cu insistență că era important să treacă din prima zi la problema acțiunilor. Și așa și făcu. Tot grupul fu parcă zguduit de un fior, capetele se ridicară, umerii se îndreptară. Parcă se înviorară cu toții dintr-odată. Puseră întrebări și luară notițe.

Și astfel seminarul din acea zi se încheie la ora 18:30 într-o atmosferă animată.

— Ne reîntâlnim la ora 20 la restaurantul hotelului, unde avem rezervată o masă, îi anunță Hendrik și primi aplauze.

Măcar pentru atât.

Apoi Hendrik plecă în camera sa. Seminarul avea loc la etajul al treilea, într-una dintre aripile hotelului și el se îndreptă spre scara de la capătul culoarului. Abia atunci, mai relaxat, simți stresul sub care stătuse toată după-amiaza. Cel puțin, totul decursese cât de cât bine. Nu entuziasmase asistența, se încurcase de câteva ori, dar nimeni nu părăsise sala protestând.

Își simțea corpul tremurându-i ușor. Și nu avea deloc chef de mâncare. Ar fi preferat să se întindă și să doarmă până a doua zi dimineață, dar cina era prevăzută în programul seminarului și prezența referentului era obligatorie. Șeful lui o numise „momentul de răsfăț, cea mai bună ocazie de a flata participanții”.

Numărase probabil greșit etajele, pentru că ajunse la parter și nimeri fără să vrea în foaier, unde erau peste o duzină de polițiști, plus o mulțime de oameni, care discutau agitați, așteptând parcă un eveniment extraordinar.

Hendrik se opri curios și chiar în acel moment toată atenția celor din hol se îndreptă către scara principală, unde se petrecea ceva. Pe covorul roșu apăru un grup de bărbați cu umeri largi, având stații radio conectate la ureche, în mod sigur bodyguarzi, cum mai văzuse doar în filme.

După ei coborâră mai multe femei în ținute de seară: cu umerii goi, perfecți, decolteuri adânci, coafuri sofisticate, chipuri nepământesc de frumos machiate, care sclipeau în lumina candelabrelor. Și în urma acestora mai apăru un bodyguard. Și încă unul. Un vârtej de oameni se puse în mișcare pe trepte, având în mijloc