un singur bărbat subțirel, într-un smoching cu sclipiri argintii, care nu aruncă nici măcar o privire celor care așteptau în hol. Era evident că el era cel așteptat. Se deplasa cu lejeritate, îndreptându-se plictisit către ieșire, urcă într-un automobil, pe portiera din spate care îi fusese deschisă de cineva. Nu într-un automobil oarecare, ci într-un Rolls-Royce, cum constată șocat Hendrik, a cărui figurină de pe radiator o cunoștea doar din fotografii.

O apariție tulburătoare, ireală. În aceste clipe bărbatul părea un zeu care pășise printre muritorii obișnuiți. Hendrik privea uluit cum cei care îl însoțeau se urcară în celelalte mașini ale coloanei, care se îndepărtă. În timp ce el încă nu putea realiza ceea ce tocmai trăise: deci așa ceva chiar exista!

— Cine este? întrebă el o angajată a hotelului aflată alături.

Femeia ridică din umeri în semn de regret:

— Îmi pare rău. Nu avem voie să spunem.

Hendrik clătină din cap și zise:

— Înțeleg.

Deși nu înțelegea nimic. Dar ce-i păsa? Oricum fusese cineva care reușise cu adevărat.

În timp ce gură-cască din jurul lui se împrăștiau, Hendrik mai rămase câtva timp, pătruns de o dorință pe care nu o mai trăise de mult, o dorință devoratoare. Era o senzație străveche, o foame neostoită ce îl însoțea de o viață: de a fi mai mult decât era prin pura întâmplare a nașterii și a circumstanțelor copilăriei. De a nu se mulțumi cu ce era. De a-și epuiza, de a gusta viața, prețioasa și unica viață ce o avea, până la ultima picătură. De a găsi curajul să depășească limitele mediocrității, de a trăi extraordinarul, teribilul, unicitatea.

Această dorință o avusese dintotdeauna, doar că majoritatea timpului era în adormire. Totuși, în asemenea momente se trezea, înspăimântat că își irosește viața, adevărata lui viață, pentru că se dedica unor nimicuri, grijilor meschine, lucrurilor insignifiante, scopurilor triviale. Cerule, avea deja treizeci și doi de ani! Viața lui curgea rectiliniu, pe căi oribil de mediocre: slujbă, căsnicie, în curând copii. O viață ca a oricărui om!

Totul venea ca un val și ca un val trecea mai departe. Hendrik oftă. Drept dovadă, nici în această seară nu va fi altfel. Era la un seminar și acum trebuia să se odihnească pentru cină, pentru ca, așa cum îl sfătuise Von Steinfeld, „să degajeze o competență naturală”.

Mda, așa se exprimau cei de la PR. El ar fi mulțumit dacă ar trece cu bine de seara aceasta.

Când intră în cameră, văzu cartea pe birou alături de un teanc de hârtii. Le răsfoi și nu îi veni să creadă. Îi fotocopiaseră întreaga carte! Cu un franc pagina!

Mâine va face o plângere. Dacă o țineau tot așa, la sfârșit îl va costa mai mult decât câștiga. Înghesui copiile în valiză și intră în baie.

•

Pentru a nu întârzia din nou, Hendrik coborî cu un sfert de oră mai devreme, fiind primul la masă. Ceru un pahar cu apă și așteptă agitat.

Își mai verifică o dată cravata. Se schimbase și purta o cămașă curată. Ce bine că urmase sfatul lui Miriam de a lua mai multe haine! Și totuși, nu se simțea bine. Îi examină cu privirea pe ceilalți clienți. Care dintre ei era cu adevărat important? Nu se gândise până acum că și bogații, miliardarii, șeicii petrolului, actorii celebri și alte personalități trebuiau să înnopteze undeva când călătoreau. Unde anume dacă nu aici, într-unul dintre cele mai elegante hoteluri din Zürich?

Hendrik sorbi din apa ușor acidulată și se imagină un coate-goale care se uită peste gard. Examină masa aranjată, paharele, farfuriile și florile, gândindu-se că nu se va putea bucura de toate acestea cu adevărat. Pentru el seara era un examen pe care trebuia să îl treacă și pentru care se simțea prost pregătit.

Cursanții soseau agale unul câte unul. Femeile purtau rochii de seară, potrivite cadrului în care se aflau. Majoritatea bărbaților se străduiseră însă mai puțin.

Oamenii studiau meniurile înmânate de chelneri. Aveau la dispoziție doar câteva dintre preparatele pe care le oferea restaurantul, pentru ca firma lui Hendrik să nu cheltuiască prea mult. Până acum însă nu se plânsese nimeni. Hendrik comandă somon și languste afumate și ragout din cerb elvețian. Și acceptă în numele grupului vinul recomandat de somelier. Cu asta toate obstacolele fuseseră depășite.

Vinul, apa și apetitivele au fost aduse și înainte de felul principal se discută despre acțiuni, în special despre cele de pe internet și Neue Markt. Peste masă zburau ponturi și avertismente, un fel de tenis verbal cu șaisprezece participanți. Hendrik nu luă parte la joc. El considera că așteptările multora legate de acest internet-boom erau mult exagerate, o părere unică în firmă.

În timp ce se gândea ce ar trebui să spună, dacă i se cerea părerea, cineva deschise un subiect popular în media de ceva vreme, și anume că era posibil ca pe 1 ianuarie 2000 computerele să o ia razna.

— Și ce se va întâmpla cu toate aceste firme de internet? întrebă acesta. Ale căror acțiuni nu vor mai avea brusc nicio valoare?

Frau Schwesig spuse că nu auzise de așa ceva și se întreba dacă era vorba despre o teorie a conspirației.

— Deloc, îi răspunse bărbatul cu păr des, cărunt și cu mustață grizonantă.

Hendrik nu își amintea numele acestuia, reținuse din prezentare că este un pensionar care considera investițiile un hobby.

— Spun asta ca fost conferențiar la Universitatea Tehnică din München. În anii ’80, la Centrul Leibniz aveam un fel de supercomputer care costase mai multe milioane de mărci – mândria universității. Dar trebuia programat cu cartele perforate. S-a făcut acest lucru și în ziua următoare desfășurătorul s-a tipărit pe mulți metri de hârtie.

— Și ce legătură are asta cu anul 2000? întrebă Frau Schwesig neîncrezătoare.

— Se poate explica în trei cuvinte: spațiu de stocare. Memorarea unui megabyte, ceea ce corespunde textului unei cărți groase, costă astăzi cam o marcă. În anii ’60 costul era de peste 1.500 mărci. De aceea a fost folosit cu extremă economie. Un truc obișnuit era memorarea datelor cu doar șase cifre, pentru